Bunicul a lucrat mulţi ani ca poştaş. Avantajul meu aici este că de fiecare dată când am o scrisoare, o factură, un mandat poştal, o revistă la care am abonament… de fiecare dată le primesc direct acasă. Ca membru al familiei semnează el pentru mine şi mă scuteşte de câteva drumuri şi de câteva minute (uneori ore) petrecute la cozile de la poştă.
Aseară a venit şi mi-a zis “Am un plic pentru tine. E gros!”. Mă gândeam că am primit ceva de la National Geographic, fiind una dintre revistele la care am abonament. Mi-au fugit imediat ochii asupra destinatarului: Monica Olteanu.
În urmă cu câteva luni am realizat pe blog o mică “wishlist” pentru ziua mea (care se întâmplă să fie abia în februarie, la anul). Lista cuprindea două liniuţe: 1. ciorapi cu bandă adezivă şi dantelă (albi); 2. orice carte semnată Emil Cioran (fie ea şi de la anticariat – pentru că ştiu că unele cărţi nu au mai fost republicate).
În prima zi din iunie primul punct a fost “îndeplinit” (am scris aici despre asta). Aseară, spun asta cu un zâmbet mare pe chip, al doilea punct a fost şi el “îndeplinit”. În plicul de la Monica se afla o carte de Emil Cioran. Aşadar sunt mândra şi fericita posesoare a încă unei cărţi ce aparţine scriitorului mai sus menţionat.
Nu cred în coincidenţe dar întâmplarea a făcut ca surpriza să fie de două ori mai mare. Pentru că… În urmă cu un an (mai mult de un an) vorbeam cu un amic despre scriitori preferaţi şi “cartea de suflet”, o carte pe care mi-o doream şi despre care ştiam că nu a fost retipărită. Când aveam resurse nu am găsit-o la niciun anticariat. Când nu mai aveam bani, apărea din senin. E vorba despre “Cartea amăgirilor” de Emil Cioran. Mi-o doream foarte mult pentru că a fost a doua carte scrisă de el (în anul 1936, pe când scriitorul avea doar 25 de ani). Mă ghidez mult după numărul 2 (din cauza aceasta îmi doream a doua carte tipărită). Acest număr m-a învăţat că locul 2 ne dă mai multe lecţii decât locul 1. Primul loc oferă întotdeauna senzaţia de împlinire strict profesională. Al doilea loc oferă loc de mai mult şi mai multe gânduri vin la “pachet”. Din locul 2 am învăţat mai multe lecţii decât aş fi putut învăţa de pe prima poziţie. Când am câştigat premiul doi la baschet pe judeţ am reţinut că dincolo de victorie trebuie să existe prietenie. Noi o aveam. Colectivul nostru o avea. Echipa cealaltă, în drumul către vârf, a uitat de ea. Când am câştigat premiul doi la muzică pe judeţ am învăţat că există mulţumire şi împlinire şi fără aparenta perfecţiune a primului loc. Când am fost înşelată, căci s-a întâmplat, am învăţat că “să fiu pe locul 2″ este mai bine decât să nu fiu. Nu, asta nu înseamnă că mă mulţumesc cu puţin ci că îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru şansa pe care mi-a oferit-o să fiu alături de cel pe care l-am iubit. Chiar şi pe locul 2… măcar am avut posibilitatea să-i fiu alături. Cred că, într-un fel, asta e dragostea: să fim mulţumitori că primim, indiferent de cât timp durează sau pe ce loc suntem. Nu degeaba am vorbit despre cât de mult înseamnă numărul 2 pentru mine şi cât de mult îmi doream a doua carte tipărită a lui Emil Cioran… Ştiţi ce am descoperit în plic? Da, a doua carte a scriitorului, mult dorita carte. Şi revin la ideea cu care am început acest paragraf anume că nu cred în superstiţii dar nu ştiu cum de această carte a făcut să ajungă fix la mine. Ştiu doar că s-a plimbat de la Piatra Neamţ la Bucureşti (din biblioteca Monicăi de la Piatra Neamţ în locuinţa de la Bucureşti) apoi de la Bucureşti la mine.
Monica, pentru această surpriză nu ştiu de unde să-mi încep mulţumirile ca să nu permit vreunei greşeli să se strecoare în acordurile mele de bucurie. Citind am să ştiu simt când şi mai ales care dintre cuvinte îmi sunt dedicate mie. Dar, mai ales, vreau să ştii, asemeni fiecărui cititor al acestui blog, că din suflet îţi sunt dedicate aici cinci cuvinte: Îţi mulţumesc şi te îmbrăţişez!
P.S.: Scrisoarea din interiorul cărţii o păstrez pentru mine. Sunt cuvinte din suflet care cred că trebuie să rămână strict sub privirile mele. Şi am să-ncerc să fiu copil, din când în când. Ai dreptate, Monica, îmi lipseşte starea de pierdere care mă încerca atât de des în copilărie. De dragul zilelor bune am să-mi permit mie, celei care am devenit, să mă pierd în bucuria începuturilor.
