Mă doare când trebuie să ascund anumite chestii (şi nu fac referire aici la sentimente sau amănunte care ţin de alte persoane). Pur şi simplu uneori mă doare să ştiu că nu sunt bine şi să fiu nevoită să gestionez stările astea. Cum… Dumnezeu cu mila. Pentru că uneori El e singura frică şi pentru că nici măcar mamei, sau mai ales ei, nu-i pot spune ce mă doare, că iau pastile, că mă simt mai bine sau amănunte de genul acesta. Părinţii se chinuie oricum destul şi am crescut cu ideea că e de datoria mea să arăt că munca pe care au depus-o pentru mine dă roade. Cred că sentimentul de a-şi şti copilul bine este pentru ei mai important decât multe alte lucruri în viaţă.
Aş prefera să Nu fiu conştientă de multe lucruri din jurul meu şi, în timp, am ajuns să îmi doresc minciuni drăguţe în schimbul adevărurilor care, de cele mai multe ori neintentţionat, îmi fac mai mult rău decât bine. Prefer să am puţine lucruri în viaţă, dar bune. Şi ştiu că am primit de-a lungul anilor lucruri, sentimente şi aprecieri pe care alţii şi le doreau mai mult decât mine. Uneori mă cuprinde sentimentul de vină, uneori mă gândesc că poate sunt oameni care îşi doresc să fie în locul meu iar eu nu apreciez lucrurile la adevărata lor valoare, aşa cum ar face-o alţii. Am o familie frumoasă, o relaţie liniştită, un job bun, şefe pe care şi le-ar dori o grămadă de angajaţi, colegi şi colege alături de care am învăţat ce înseamnă munca de echipă iar patronul este un om de nota 20! Aş fi un om prost dacă, având toate astea, m-aş concentra mai mult pe minusurile mărunte. Totuşi asta fac. Conştient mood. Este, într-un mod pe care nu reuşesc să-l înţeleg, o situaţie aberantă. Nu sunt un om fericit deşi am mai mult decât suficiente motive să fiu.
Îmi lipseşte ceva. Azi linişte. Mâine echilibru… În fiecare zi ştiu ce îmi lipseşte dar nu în fiecare zi sunt conştientă de ceea ce am.
I wish i could be there to celebrate with you, but i am there in spirit.
Happy birthday, S., my wonderful friend!
You are one of the smartest, most beautiful, and kindest people I know. Lots of hugs!
>:D<
P.S.: deja al treilea an când îţi urez la mulţi ani pe blog, începe să devină un ritual.
Ne cunoaştem de atâţia ani şi ne-au legat, da, multe lucruri şi întâmplări… una mai ciudată şi mai neobişnuită decât alta. Ai fost acolo pentru mine, chiar dacă sunam la miezul nopţii. Eu nu. Am fost o ipocrită. Te iubeam… în felul meu. Abstract. Ai dat de multe ori înapoi, de atâtea ori încât am pierdut numărătoarea. Cel mai plăcut a fost că de fiecare dată mi-ai iertat idioţeniile pe care le făceam şi pentru care, de cele mai multe ori, nu îmi părea rău. Aveai dreptate, era atât de frumos ce eram împreună încât să ne împiedicăm de inepţiile mele ar fi fost greşit. Te-am respectat pentru cel care erai dar, mai ales, pentru cea care eram când erai cu mine. M-ai învăţat să nu-mi pese de nimic, decât de mine. M-ai învăţat să fiu o prietenă bună. M-ai învăţat să nu te cred atunci când îmi spui că nu-ţi pasă pentru că, de cele mai multe ori, vorbea orgoliul din tine. Te-am iubit şi te iubesc în continuare deşi eşti un idiot. Aş fi vrut (încă mai vreau) să îmbătrânim împreună, dar am încetat de mult să mai cred în basme. Nu suntem tocmai cel mai bun exemplu de oameni refractari în ale sentimentelor. De fapt suntem cel mai prost exemplu. Cel mai probabil râzi când citești astea… Te ştiu şi te simt.
Suntem nişte figuri de oameni cărora le stă mai bine pe drumuri separate. Nu pot să mă agăţ de ideea că suntem frumoşi împreună pentru că, mai mult de atât, suntem frumoşi separaţi. Nu e o scrisoare în care îmi iau la revedere ci o scrisoare în care îţi explic, în termenii noştri, că nu ne vom lua niciodată la revedere, nici chiar atunci când fiecare din noi se va muta de aici. Eu te am mereu cu mine, te am “aici”, îmi e suficient. O să te descurci fără mine pentru că te descurcai şi înainte de a mă cunoaşte. Ştiu că… Dar vreau să-ţi dau drumul, vreau să porneşti pe drumul tău pentru că m-am săturat să-mi accepţi toate tâmpeniile pe care le fac. Te ţin pe loc şi asta mă face să mă simt nesimţită şi nerecunoscătoare. Tu mi-ai vrut şi îmi vrei binele. Ca să-ţi răspund asemeni – îţi vreau și eu binele. Iar binele tău nu e lângă mine. Vezi tu… nu există bine lângă mine. N-o să mă contrazici aici pentru că până şi tu ai pierdut numărătoarea situaţiilor neplăcute în care te-am pus. Uneori involuntar, alteori voluntar (pentru că, na, asta sunt, mă ştii cel mai bine).
O să continui să îndepărtez oamenii pe care-i iubesc pentru că nu sunt încă suficient de curajoasă încât să reuşesc să mă descurc cu o inimă haotică. Sunt mică şi fricoasă. Dar cu toată frica, uite că mi-am făcut curaj să-ţi dau drumul. Şi cu toate astea… te iubesc.
Ioana.
Exact ca-n dramele romantice filmele cu proşti, am intrat într-o horă din care n-am ieşit onorabil dar am ajuns în punctul în care cred că e benefic să mă împiedic din când în când. Nu de dragul de a-mi şterge genunchii de praf, conotativ vorbind, ci din plăcerea de a mai gusta şi altfel de întâmplări. Mai schimbăm registrul evenimentelor altfel riscăm să dăm nas în nas cu rutina.
Ne-am întâlnit de câteva ori (amical) şi mi-a plăcut că e genul de pradă grea. Îmi zâmbea rar, mă complimenta rar, ne vedeam rar dar vorbeam des. L-am luat ca pe un proiect cu care să-mi umplu o parte din timpul liber. Pentru amuzament şi pentru a-mi demonstra că pot. Recunosc, a fost şi un fel de pariu cu o prietenă.
M-am comportat cu el aşa cum mă comport cu oricine. O seriozitate prietenoasă. O răceală indulgentă. În sinea mea sunt un complex de contradicţii şi tocmai asta mă face să ies din mulţime. Nu mi-e ruşine că sunt mai critică decât multe persoane sau că am replici acide ocazional. Nu mi-e ruşine nici că-mi ascund latura soft. E alegerea mea. Nu trăieşte altcineva prin mine ca să-mi spună ce şi cum să fac. Trecând peste cum sunt… Proiectul era să îl îndrăgostesc pe El de mine. Poate că aş fi reuşit asta dacă după un timp nu ajungea să-mi fie drag. Am fost precum Shane West în “A walk to remember”, am căzut în propria mea plasă.
Am pierdut un joc ale cărui reguli le stabilisem chiar eu. Şi ca să fie amuzamentul unora mai mare, am dat şi mai tare cu capul de pragul uşii în momentul în care am căzut de comun acord să încetăm să ne mai vedem. Mi-a părut extrem de bună decizia asta. Ulterior mi-am dat seama că îi simt lipsa. Dar “niciodată înapoi” se aplică şi aici. Sunt prea orgolioasă pentru a mă întoarce. Nu contează cât de drag îmi e, cât de greu mă ia somnul seara sau pe câte sticle aleg să-mi sparg banii. De întors tot nu mă-ntorc. Îmi pare rău pentru amândoi dar strada pe care merg eu e cu sens unic. Faptul că nu privesc înapoi e un mod de a mă pedepsi că am pierdut controlul propriului meu pariu.
Nu ştiu dacă într-adevăr sufletul se regenerează, cred că cea mai potrivită explicaţie este că “se face mare”. E paradoxal că deşi frecvent se rup bucăţi din suflet, el cu fiecare pierdere devine tot mai mare. Sufletul e matematică (una greu de înţeles). E o scădere pe plus.
Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Personal n-o numesc aşa căci la fel de mulţi sunt cei care nu învaţă nimic. Să dai o dată cu capul de pragul uşii înseamnă nimic. Înjuri, verifici dacă ai vreun cucui şi mergi mai departe. Să dai de două ori cu capul de pragul uşii înseamnă puţin mai mult decât nimic. Nu mai înjuri (ai învăţat să îţi temperezi ieşirile impulsive) dar verifici totuşi posibila existenţă a unui cucui. Nimic suspect. Apoi mergi mai departe. Să dai de trei ori cu capul de pragul uşii înseamnă câţiva paşi peste nimic. Mergi mai departe dar înainte de a face asta descoperi un cucui în mijlocul frunţii. Ţi-e ruşine să mergi aşa în văzul lumii. Ţi-e ruşine că te doare sufletul (de parcă ai fi singura persoană care simte asta). Nu eşti. Dar aşa îţi place să crezi. Încă eşti la stadiul în care crezi că durerea ta este mai mare decât a cel puţin jumătate din populaţia globului.
Astea fiind spuse, repet ideea cu care am început al doilea paragraf. Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Ei bine, eu nu o numesc aşa. Experienţa nu este “ceva” ce câştigi după un efort. După o lovitură nu înseamnă că ai experienţă, de aceea este nevoie de mai multe. Experienţa nu este nici măcar o destinaţie. Este, mai degrabă, o prietenă care călătoreşte alături de noi şi se maturizează alături de noi (atât cât îi dăm voie).
Mi-am permis, în urma unor dureri, să nu asimilez nimic. Răspunsul e simplu. Pentru că nu am vrut. Pentru că rebeliunea îmi părea mai la-ndemână. Din acele dureri n-am învăţat nimic.
Mi-am permis, în faţa unor lovituri, să fiu critică. Mi-am permis să înţeleg. Mi-am permis să văd că nu sunt buricul pământului şi că indiferent de durerea mea, lumea nu se va opri în loc. Mi-am permis să merg, să-mi continui evoluţia.
Târziu mi-am dat seama că durerea, asemeni fericirii, este creaţia mea. Sufletul, de asemenea. Eroarea de calcul este că sufletul e un animal încă sălbatic. Nu asta m-a deranjat foarte mult. Nu mai mult decât să înţeleg că sufletul generează durerea la fel cum un gol generează strigăte în tribună. Şi dacă durerea depinde în mod direct de un animal sălbatic atunci rezultă că ea este necontrolabilă. Nu este, însă, ceva cu care să mă conformez. Trebuie să îmblânzim sufletul. Nu ştiu ce o să scădem din el, ce o să adăugăm sau câte table vom albi cu sulfat de calciu uzitat sub formă de cretă. Ştiu doar că voi porni creând o ecuaţie în care sufletul este prima necunoscută. Următoarele… apar pe parcurs.
