Întrebări

Dacă ar fi o tombolă în care, pentru participare, ar trebui să donezi ceva spiritual (imaterial), ce ai dona?
O întrebare ca un mic exercițiu, să vedem fiecare la ce e dispus să renunțe.

Update:
Cineva m-a îndemnat pe Facebook să-mi răspund la propria întrebare.
Mă gândesc că… orice aș dona, faptul că o să câștig ceva bun sau ceva rău la această tombolă e favorizat doar de noroc, așa că-l păstrez. Probabil că aș dona sentimentul de prietenie și abilitatea de a lega “n” relații amicale. Nu pentru că sunt fată bună (?!) ci pentru că sunt o egoistă care pune binele ei înainte de aproape orice altceva. Aș renunța la abilitatea mai sus menționată pentru că uneori mă oftic că nu mă pot întâlni mai des cu persoanele pe care le cunosc.
Aș mai renunța la sinceritate. Știu că nu e o renunțare de apreciat dar mi-ar plăcea să mint frumos uneori pentru a evita neplăceri.

Tu… la ce ai renunța?

.

                 Cred că ar trebui să se realizeze o împărţire a nebunilor pe categorii. Cei care înnebunesc de plictiseală, cei care înnebunesc din cauza temerilor şi cei care înnebunesc din cauza unei acumulări prea mari de informaţii (şi implicit înţelegerea acestora). Poate că ar trebui trataţi diferit.

“Cauză – Efect”
                 Efectele (simptomele) sunt aproximativ asemănătoare dar cauzele sunt cele care trebuiesc tratate. Răul netăiat din rădăcină va continua întotdeauna să se extindă.
                 Mă întreb uneori de ce nu se încearcă o terapie pe bază de hipnoză în cadrul spitalelor de psihiatrie. Astfel cauzele ar putea fi aflate şi tratate cu exactitate. Dar se merge de zeci de ani, poate chiar sute, pe ideea de etichetare. “Nebun”!

Nebunii: mai normali decât noi?
                 Dacă întâlneşti pe stradă un om care vorbeşte singur, ce vei crede despre el? Eu voi spune că gândeşte cu voce tare. Toţi ne gândim la o grămadă de lucruri când mergem pe stradă. Diferenţa este că majoritatea alegem să ţinem gândurile pentru noi. De multe ori, verbalizarea lor acţionează ca o autosugestie, astfel gândurile prind formă, devin substanţă. Să recunoaştem că atunci când suntem acasă uneori şi noi dăm grai gândurilor, dar asta nu ne face să fim nebuni. Iar cei a căror verbalizare se produce la un volum mai înalt, poate că au probleme cu auzul şi îşi spun propriile gânduri în aşa fel încât să le audă. Nu văd nimic greşit în asta.

                 Eticheta de “nebun” nu face altceva decât să-i ţină pe aceşti oameni departe de noi, departe de filtrul nostru empatic. Iar nebunii spun lucrurile amestecate şi trec fulgerător de repede de la un subiect la altul pentru că au prea multe idei şi nu se pot decide doar asupra uneia dintre ele.
                 Se spune că graniţa dintre geniu şi nebunie este forte subţire. Dar cine a pus cuvântul graniţă între cele două cuvinte? Dacă, în cele mai multe cazuri, sunt unul şi acelaşi cuvânt? Dacă nebunia este forma pură a geniului?

De ce în toate filmele cu exorcizări, persoanele posedate sunt de sex feminin?

           Prima dată m-am gândit că femeile sunt mai puternice (din cauza asta ele poartă sarcina) şi, automat, rezistă mai mult.
           Dar posedarea nu este numai de natură fizică, ea afectând şi psihicul. E adevărat că femeile sunt mai slabe de înger şi poate asta constituie un alt motiv pentru care ele sunt “prada”. Dar de ce de fiecare dată? Asta nu-mi explic.
           Mai există şi posibilitatea ca-n femei să se ascundă mai mult rău decât în bărbaţi. Iar răul la rău trage. Este o variantă posibilă, nu neg asta. Dar chiar şi aşa, asta nu e o scuză pentru care scenariştii şi/sau regizorii aleg de fiecare dată femeile drept “pradă” a răului.
           Alte idei?

Am avut şi zile mai bune…
Nu e capăt de drum, nu-i aşa?
.