“A doua şansă” de Jane Green

Aseară am tras o bere lângă mine şi am reuşit ceea ce credeam că n-o să se întâmple atât de repede. Am terminat o mizerie de carte după câteva săptămâni bune. Firul e bun, ideea în sine, dar m-am blocat de multe ori pe greşelile de scriere, pe neatenţiile apărute în urma traducerii şi pe monotonia care dă din coate şi îşi cam face loc în cel puţin jumătate din cele 30 de capitole.

“A doua şansă” de Jane Green este prima carte (din colecţia Chic) care mă dezamăgeşte.

Romanul prezintă viaţa a patru personaje, 3 femei şi un bărbat, foşti colegi de şcoală, ce se întâlnesc după 20 de ani, la înmormântarea unui bun prieten. Patru personaje cu personalităţi total diferite. Patru exemple de oameni fericiţi şi nefericiţi totodată. Fiecare cu problemele lui, cu propriul “bagaj”… Modul în care scriitoarea încearcă să facă romanul să fie cât mai consistent nu este altul decât presărarea acestuia, pe alocuri, cu descrieri inutile. În loc să citeşti mai multe despre personaje şi modul în care interacţionează acestea ori felul în care se simte fiecare în parte după atâţia ani, afli de la ce este pata minusculă de pe rochia blondei, cât este de veche, ce culoare a căpătat de-a lungul timpului ş.a.m.d.
Detalii inutile… aş zice. Dar părerile sunt împărţite.

Cartea are însă şi plusuri, altfel n-aş mai fi terminat-o. Uite câteva pasaje care mi-au atras atenţia:

“Nu cred că poţi pune sub semnul întrebării alegerile altcuiva. Cum putem judeca dacă nu am păşit pe acelaşi drum?” (pag. 123)

“Consumerismul compulsiv este cel mai al dracului blestem în secolul XXI.” (pag. 88)

“Problema cu tristeţea de a pierde pe cineva drag este că sentimentul acesta nu dispare. Câteodată te mai lasă puţin, durerea se diluează cumva şi te trezeşti că te-ai obişnuit cu ea şi că o porţi pe umeri, ca pe un şal vechi şi greu.” (pag. 186)

“Nu e nimic mai rău pentru copii decât să crească într-o căsnicie nefericită.” (pag. 327)

Ceea ce trebuia să fie o lectură amuzantă a fost, din păcate, o demonstraţie despre cum să îl provoci pe cititor să închidă cartea. Somnolenţă. Deşi, revin cu ideea, firul este unul bun. Cuvintele sunt nepotrivite iar momentele care nu contează au parte de prea multe descrieri. “Cărticica” are peste 450 de pagini pe care, cu subiectivitate, nu le recomand.

Sper ca aceasta să fie totuşi singura oaie neagră din colecţia Chic.