Cărţi

My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N’ Roses (recenzie)

By | 22.12.2017 | 3 Comments

Am decis să citesc cartea My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N’ Roses, adică autobiografia lui Steven Adler, la scurt timp după ce am citit autobiografia altui membru fondator al trupei Guns N’ Roses (It’s so easy… și alte minciuni, de Duff McKagan). Vă spun încă de la început că cele două cărți sunt foarte diferite între ele. Deși ambele sunt autobiografii ale unor oameni care au pus bazele celebrei trupe GNR, deși atât toboșarul Steven Adler cât și basistul Duff McKagan provin din familii sărace, deși ambii s-au luptat cu dependența de droguri… cărțile sunt scrise diferit și evidențiază momente diferite pe care cei doi le-au traversat în perioada în care cântau împreună. Ceea ce, până la urmă, e firesc. Sunt oameni diferiți, indiferent de cât de multe lucruri ar avea în comun, astfel că și stilul literar este diferit.

Steven Adler My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N' Roses recenzie

My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N’ Roses este autobiografia unui om, nu a unui star rock. Steven Adler a scris mai mult despre viața lui ca un băiat simplu, rebel, dar care s-a zbătut să nu abandoneze muzica, aceasta fiind marea lui iubire. Sună clișeic, știu, însă modul în care e scrisă cartea rupe orice prototip. E redactată cu un limbaj ușor golănesc, de parcă ar fi scris-o ca pe un jurnal de-a lungul întregii vieți și n-ar fi fost menită să fie citită de altcineva în afară de el. Pe alocuri adevărul este chiar brutal, însă sunt și paragrafe care m-au făcut să zâmbesc alături de el. Nu credeam vreodată că o să fiu atât de cucerită de cartea unui toboșar, cu atât mai mult cu cât în trecut am recunoscut că eu nu ascultam Guns N’ Roses, că eram prea mică atunci când a prins în România.

Înainte să mă apuc să citesc cartea My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N’ Roses, m-am uitat puțin la comentariile de pe goodreads.com, multe dintre ele fiind negative. Ba chiar mi-a trecut fulgerător prin minte ideea că poate n-ar trebui să mă apuc de ea. Însă mi-am amintit că fiecare carte are cititorii ei și că nu voi ști cum este pentru mine până nu-i dau o șansă. Am căutat-o pe Amazon și pe Ebay, însă am ajuns apoi la concluzia că n-am răbdare să aștept să fie făcută livrarea. Terminasem de o zi sau două cartea autobiografică a basistului Duff McKagan și voiam neapărat să o descopăr și pe cea a toboșarului Steven Adler. Așa că mi-am făcut cont pe Scribd.com, unde taxa e de 8,99$ pe lună. Totally worth it!

Acum, despre carte în sine. Sau, mai bine zis, despre viața toboșarului Steven Adler, membru fondator al trupei Guns N’ Roses.

Înainte de Guns N’ Roses

Născut în Cleveland din mamă evreică și tată italian, primul său nume a fost Michael Coletti (după numele tatălui lui, Mike Coletti). La scurt timp după ce mama lui a divorțat din cauza violenței domestice și a rămas pe străzi cu el și fratele lui mai mare, el a ajuns să fie oarecum adoptat de bunica lui, Big Lilly. Ei bine, bunica respecta toate regulile religiei evreiești, iar una dintre acestea era că niciun copil nu trebuia botezat după cineva încă în viață. Așa că numele i-a fost schimbat din Michael în Steven. A avut o copilărie impulsivă, rebelă, chiar sălbatică pe alocuri, însă în ciuda faptului că a fost exmatriculat chiar în prima săptămână de la grădiniță… bunica îl răsfăța în continuare.

La 7 ani s-a mutat cu mama lui și cu fratele mai mare în California. Doi ani mai târziu, mama lui a născut un al treilea băiat, iar tatăl copilului i-a adoptat și pe ei, adică pe Steven și Kenny, acum numindu-se toți Adler. Cu alte cuvinte… Steven Adler, care mai târziu avea să fie toboșarul trupei Guns N’ Roses, s-a născut cu un nume complet diferit – Michael Coletti. Prenumele a fost schimbat de bunica lui, iar numele îl are de la tatăl vitreg.

Deși în primii ani de viață era rebel până în măduva oaselor, era totuși un copil. De exemplu era pasionat de yoyo așa cum sunt copiii din ziua de azi pasionați de kendama. Mergea chiar și la competiții de yo-yo, care se desfășurau adesea în parcarea unui magazin. Pentru că familia lui nu avea o situație materială bună, la 12 ani s-a angajat la un fast food și făcea orice i se cerea să facă, de la gătitul puiului până la curățatul podelelor. Cam în aceeași perioadă s-a apucat și de fumat iarbă, ceea ce mai târziu a devenit o mare iubire a lui.

Mi s-a părut extrem de puternic fiecare capitol al cărții, chit că era vorba de copilăria lui, de perioada când era membru al trupei Guns N’ Roses sau de dependența de droguri. Fiecare pagină a fost atât de îmbibată cu emoții ale unei vieți marcate, din păcate, de depresie. Însă până să ajungă la partea aia a trecut prin multe altele. În capitolul 2 vorbește inclusiv de momentul în care și-a pierdut virginitatea, deși mi-a părut că se laudă un pic cam prea mult pentru o primă prestație, cu atât mai mult cu cât menționează că avea doar vreo 12 ani. La scurt timp, din păcate, după multe boacăne făcute, mama lui și tatăl vitreg l-au dat afară din casă cu toate lucrurile lui, așa că a fost nevoit să se mute din nou la bunici.

O parte dintre pasajele autobiografiei se învârt în jurul femeilor. Deși unii cititori spun despre Steven Adler că profita de femei și că e “un nenorocit misogin” (conform comentariilor de pe net), Steven a menționat de mai multe ori în carte că femeile erau un fel de centru al universului lui, că ele dictau uneori cursul lucrurilor și că multe chestii pe care el le-a făcut au fost pentru a le impresiona. Nu am voie să scriu pe blog nici măcar un citat din carte, dar pot menționa una dintre declarațiile în legătură cu sexul frumos: Steven Adler era de părere că a cuceri o femeie e ceva mai tare decât banii, faima, statutul sau puterea. Era, într-adevăr, un cuceritor. Deși din poze nu mă cucerește, cartea autobiografică mi-a plăcut foarte mult. Are o parte atât de întunecată încât orice om ce a trecut vreodată printr-o depresie poate înțelege multe dintre lucrurile notate.

Tot din paginile cărții My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N’ Roses am aflat și faptul că primul lui instrument a fost chitara, cumpărată chiar de bunica Big Lilly, cea care l-a susținut foarte mult. Mai târziu puțin, când l-a cunoscut pe Slash și a început să umble cu el… l-a lăsat să îi zdrăngăne chitara. Iar el, Steven, s-a apucat să fie vocalist. Însă după scurt timp a realizat că nu avea ce îi trebuie pentru asta și s-a îndreptat către tobe (unele improvizate, din perne și teancuri de cărți). Partea frumoasă e că el și Slash erau de nedespărțit de când s-au cunoscut. Chiuleau împreună, cântau împreună, se dădeau cu bicicleta și cu skate-ul, beau împreună ș.a.m.d.

La vârsta de 14 ani a trăit primul coșmar, eveniment pe care nu doresc să-l menționez aici, ci îl las să fie descoperit de cei care vor alege să-i citească autobiografia.

La 15 ani a fost pentru prima oară luat de poliție pentru consum de iarbă, moment în care tatăl viteg și mama lui au decis că nu mai e bine-venit acasă. Mare parte din copilăria și adolescența lui a fost un du-te vino între locuința părinților și cea a bunicilor (cei din urmă primindu-l mereu cu brațele deschise și iubindu-l în ciuda firii rebele).

Perioada Guns N’ Roses

Din cartea lui Steven Adler am aflat inclusiv că Duff McKagan (basistul trupei GNR) era un tip destul de popular, mai ales în Seattle, de unde provenea. Mi s-a părut interesant că lucrul acesta nu l-am simțit niciodată în autobiografia lui Duff, n-a spus niciun cuvânt despre cât de popular era. A trebuit să mă apuc de autobiografia lui Steven Adler ca să aflu asta :)).

Menționează de multe ori de o anume Vicki care i-a ajutat foarte mult în perioada Guns N’ Roses. I-a primit la ea în casă atunci când nu mai aveau bani să locuiască oriunde altundeva, i-a ajutat cu interviuri și cu rezervări pentru a cânta în anumite locuri, iar uneori le dădea și bani. Vicki pare să fi făcut multe pentru Guns N’ Roses când erau ei la început de drum, însă mi s-a părut ciudat că Duff McKagan n-a menționat-o în autobiografia lui. Ori Steven a văzut în Vicki ceva mai mult decât a fost, ori Duff a avut vreo chestie negativă cu ea și a vrut să o ocolească (sau totul s-a întâmplat în perioada în care el era beat tot timpul, deși asta parcă a fost ceva mai târziu, când deja aveau succes).

Steven Adler scrie în cartea sa și despre faptul că el și ceilalți colegi de trupă nu știau că Axl suferea de “manic depression” (ceea ce pare să fie denumirea veche pentru tulburarea bipolară), așa că de multe ori au avut anumite neînțelegeri și păreau să nu fie deloc pe aceeași lungime de undă cu toanele solistului.

Au fost de multe ori probleme din cauza lui Axl, ceea ce a dus treptat la ruperea trupei Guns N’ Roses, chestii pe care nu le-am aflat doar din cartea lui Steven Adler, ci și din cartea lui Duff McKagan. Însă un lucru pe care l-am aflat abia din cartea aceasta este că Steven era singurul care-i ținea piept lui Axl – aproape de fiecare dată când acesta făcea ceva care se spărgea în capul tuturor. Restul își vedeau de ale lor și preferau să se comporte de parcă problemele nu existau, dând un fel de libertate, respectându-și spațiul unul altuia (chiar și atunci când era vorba de multele probleme cauzate de Axl). Sincer, oricât de simpatic îmi este Axl în calitate de solist, am ajuns să am un anumit dispreț pentru cât de răzgâiat era cu colegii de trupă și pentru cât de des și-a dezamăgit fanii venind la concerte chiar și cu întârziere de 3 ore sau plecând de pe scenă chiar după prima piesă. Abia aștept să citesc și autobiografia lui Slash, să descopăr și o a treia părere în privința lui Axl. Deși, din ce reiese din cărțile lui Steven și Duff, nu cred că Slash poate fi prea departe de ei. Cred că se poate spune că problemele provocate de Axl au fost o adevărată telenovelă, oricât de urât sună cuvântul ăsta într-un articol de tip review al cărții unui rockstar.

Droguri, droguri, droguri… și Guns N’ Roses

Deși Steven Adler era la început doar consumator de iarbă, a început să bea și să consume din ce în ce mai multă cocaină pe măsură ce se adunau tot mai multe probleme, găsindu-și un fel de scăpare în viciile astea, ca o pauză pentru toți nervii și stresul care se tot acumulau, mai târziu făcând saltul chiar la heroină.

Își amintește cu exactitate momentul în care Steven Tyler de la Aerosmith l-a văzut drogat, asta după ce (cu ceva vreme în urmă) îi povestise despre cât de greu i-a fost lui să iasă din cursa drogurilor. Și privise mereu cu admirație spre Steven Tyler, astfel că dezaprobarea din ochii idolului său a fost poate mai dureroasă decât o mie de cuvinte.

Își amintește faptul că la un moment dat a avut tot ce și-a dorit de la viață. Un venit sigur și constant la vârsta de 20 și ceva de ani, un job pe care-l iubea și care era mai mult un vis devenit realitate, plus o femeie alături la bine și la rău. Dar drogurile au schimbat cursul lucrurilor.

Prima oară când a fost înlocuit în trupa Guns N’ Roses a fost pe vremea când era internat la dezintoxicare. Nici măcar nu i s-a spus că GNR o să apară la AMA (American Music Awards), ci doar a aflat că un alt toboșar l-a înlocuit la spectacolul cu pricina. A simțit-o ca pe o trădare din partea trupei și parcă și mie mi-a părut rău de el citind partea asta. Deși am citit anterior cartea scrisă de Duff și știu și o altă versiune a lucrurilor.

Simțea treptat că este izolat, dat la o parte, că băieții nu mai petrec alături de el, nu mai fumează alături de el, nu mai compun muzică împreună cu el, de parcă era doar o umbră a unui om. Ori toate astea s-au întâmplat, ori drogurile l-au făcut să aibă o altă percepție asupra a tot ceea ce se întâmpla. Sincer, se declară învins de faptul că nu știe răspunsul în privința asta. L-am simțit printre rânduri și cred că partea asta a cărții m-a apropiat cel mai mult de el, aici l-am simțit poate ca fiind atât de uman, dincolo de toate răutățile pe care le făcea în copilărie și de toate femeile pe care le-a avut și cu care nu s-a sfiit să se laude. Am descoperit și o bucățică din fricile și durerile lui Steven Adler și asta mi-a plăcut. Umanitatea aia pe care nu cred că o are chiar oricine.

Am ajuns la un moment dat în punctul în care m-am simțit chiar eu aiurea, ca cititor, pentru cum s-au purtat colegii de trupă cu Steven Adler. Și nu sunt naivă, nu iau în seamă chiar tot ce găsesc scris, fie ea autobiografie, însă sunt multe sentimente în carte care n-ar putea apărea toate dintr-un balon al imaginației. Ceva e real acolo și poți să-l simți. Teama, mila, furia, pe toate poți să le simți citind rândurile așternute acolo.

Toată întâmplarea cu ieșirea lui din trupă a fost o chestie organizată atât de bine încât n-a putut să se apere în niciun fel. Într-o perioadă în care era bolnav și nici măcar nu reușea să citească ceva, a fost chemat la studio pentru a semna un teanc de acte despre care i s-a explicat că ar fi acordul lui să primească o amendă de 2 mii de dolari dacă vine băut sau drogat la spectacolele din următoarea perioadă. De fapt, ceea ce el a fost pus să semneze a fost ieșirea lui din trupă, renunțarea la orice drept asupra pieselor la care muncise și acceptarea sumei de 2 mii de dolari, ca o ultimă plată pentru contribuția lui din cei 5 ani pe care trupa Guns N’ Roses îi avea pe atunci.

Drogurile și… restul vieții

După ce a fost dat afară din trupă, pentru că nu făcea față ideii de a fi dat la o parte din singurul lucru care conta pentru el în viață, a încercat să își ia viața tăindu-și venele. Încercarea aceasta de a se sinucide nu i-a ieșit, iar urmele de pe mâini le are și în prezent, amintindu-i de perioada respectivă. Nu a fost însă singura tentativă de suicid din viața lui. Vreme de două decenii, cât timp s-a luptat cu depresia, a încercat de mai multe ori să își ia viața, modalitățile fiind diferite aproape de fiecare dată.

Mai târziu, când mama lui a aflat de faptul că a fost dat afară din trupă și că se luptă cu depresia, ea a făcut toate demersurile necesare pentru a da în judecată GNR. Cu ceva ani în urmă fusese stabilit faptul că fiecărui membru îi revenea aproximativ 20% din succesul trupei, astfel că în urma procesului Steven Adler s-a ales cu partea lui, adică a primit 2,5 milioane de dolari.

Între timp a făcut și închisoare, a fost în comă (în urma căreia i-au paralizat câțiva mușchi de pe partea dreaptă a feței și are un mic defect în vorbire) și a fost și într-o continuă luptă cu sinele. A trecut prin momente greu de descris și vreme îndelungată nu a știut cum arată lumina de la capătul tunelului sau dacă ea chiar există cu adevărat. Recunoaște faptul că dependența de droguri, pe care a ales-o pentru a îndulci durerea, i-a consumat sufletul și l-a transformat. Dintre toți oamenii din viața lui, bunica și fratele lui vitreg l-au ajutat cel mai mult. Mai târziu mama lui fiind și ea un sprijin pentru el (am aflat inclusiv că și ea a publicat o carte – Sweet Child of Mine: How I Lost My Son to Guns N’ Roses).

Pe parcurs ce citeam autobiografia lui Steven Adler mă întrebam cum de a avut puterea să se adune pentru un astfel de proiect. O carte nu e un lucru ce poate fi făcut peste noapte, cu atât mai puțin când e vorba de o carte în care a fost nevoit să-și deschidă sufletul și să scrie chiar și despre lucruri care l-au distrus. Nu pot să spun că e cu happy end. Îl tot așteptam, dar nu prea a fost să fie. Dependența de droguri l-a măcinat. Cartea, însă, a scris-o într-o perioadă în care încerca să fie suficient de ocupat încât să se poată menține curat, fără droguri. Nu știu dacă a reușit să facă asta, având mai multe tentative de a renunța la droguri, și mi-a fost teamă să caut pe net informații în acest sens.

My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N’ Roses este o autobiografie semnată de doi autori – Steven Adler și Lawrence J. Spagnola. A fost publicată în anul 2010 și o consider a fi o carte extrem de bună, în ciuda multor comentarii negative pe care le-am citit pe net despre ea. Cred că pentru a o înțelege… trebuie să fii un pic twisted, psycho sau să te fi luptat cu depresia cândva. Eu o pot pune cu ușurință pe lista celor mai bune cărți.

Primele 3 capitole (din totalul de 23) pot fi citite gratuit pe Scribd.com, fără să fie necesară crearea unui cont.

P.S.: Dacă autobiografiile membrilor fondatori ai trupei Guns N’ Roses prezintă interes și pentru tine, îți las mai jos ordinea în care au fost publicate:
2007 Slash – Slash
2010 Steven Adler – My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N’ Roses
2011 Duff McKagan – It’s so easy: and other lies (apărută și în limba română cu titlul It’s so easy… și alte minciuni)

Eu le-am citit un pic pe dos. Am început cu autobiografia lui Duff McKagan, acum am terminat-o pe cea a lui Steven Adler, iar în curând mă apuc de cea a lui Slash. I’m so into this stuff!

3 Comments

  • Reply

    Mihaela

    24/12/2017

    Nu pot sa spun ca am fost fan Guns N Roses dar trebuie sa recunosc ca sunt un nume in industrie si cred ca dependenta asta de droguri ia ajutat, s-au au crezut ei ca ii ajuta sa faca fata nebuniei si succesului pe care un om provenit din medii sarace nu prea stie(poate) sa il gestioneze.

  • Reply

    Tibi

    28/12/2017

    Pe mine m-ai convins sa o citesc. Ma apropii de finalul cartii lui Duff, am inceput sa o caut pe a lui Slash si… am ajuns pe blogul tau.
    Pacat ca nu s-au tradus si in romana dar ne descurcam si asa.
    Mie cartea lui Duff mi se pare foarte echilibrata dar intr-adevar… parca lipsesc niste lucruri din ea.
    Multumim.

    • Reply

      Ioana Radu

      28/12/2017

      Cu mare drag, Tibi! E adevărat, cartea lui Duff este echilibrată. Cea a lui Steven Adler, pe de altă parte, este plină de droguri și depresie. Pe când cea a lui Slash (din care am citit doar jumătate până acum) e ceva mai soft/mellow. Dar fiecare în parte merită citită.

Leave a Reply