Autobiografia lui Slash

Titlu carte: Slash
Autori: Slash și Anthony Bozza
Număr pagini: 480
Anul apariției: 2007
Editura: HarperCollins Entertainment
ISBN: 978-0-06-135142-6 (USA), 978-0-00-725775-1 (UK)

După ce am citit autobiografiile altor doi membri fondatori ai trupei Guns N’ Roses, adică Duff McKagan și Steven Adler, a venit și rândul cărții lui Slash. Am intrat într-un real joc cu aceste 3 autobiografii, m-au prins exact ca nisipurile mișcătoare, fără să am vreo șansă de scăpare. Le-am citit, însă, în ordinea inversă a apariției lor (n-am făcut asta intenționat, ci așa s-a nimerit). Vreau să menționez încă de la început că stilurile sunt diferite, deși relatările sunt despre același stil de viață și o dragoste nemărginită pentru muzică. Și toate, desigur, sunt povestite fără perdea, însă stilurile rămân diferite, ceea ce înseamnă că e mult probabil să vă placă doar una dintre cele 3 cărți, două sau chiar toate trei (cazul meu).

Autobiografia lui Slash a apărut la 11 ani după plecarea lui din trupa Guns N’ Roses, însă cartea e mult mai mult de atât. Își povestește viața simplă și totodată tumultoasă pe care a avut-o încă de mic, provenind dintr-un tată englez și o mamă de origine afro-americană. A crescut într-o familie de artiști, însă părinții lui s-au despărțit când el avea 8 ani, iar fratele lui doar 2 ani. Într-o vreme a început să observe o prezență masculină în viața mamei lui, aflând mai apoi că ea era amanta lui David Bowie. La început i se părea ciudat, însă treptat Slash l-a acceptat pe David și se bucura de faptul că putea merge la concertele lui. A avut o copilărie destul de frumoasă Slash, comparativ cu cea a colegilor lui din Guns N’ Roses. Nu degeaba începutul autobiografiei lui l-am perceput a fi “pretty”, la polul opus față de autobiografiile lui Duff McKagan și Steven Adler. Dar am continuat să citesc pentru că îmi doream să întregesc într-un fel informațiile pe care le aflasem din celelalte două cărți autobiografice, scrise de doi dintre băieții alături de care a pus bazele GNR.

Aparențele sunt însă cele care ne induc în eroare adesea. Am descoperit că Slash a fost devastat de faptul că părinții lui s-au despărțit și s-a transformat într-un copil problematic. Nu a fost ceva ce și-a impus să facă, ci a fost modul lui de a se lupta cu ce avea în suflet.

În jurul vârstei de 12 ani a început să se maturizeze destul de rapid, descoperind alcoolul, țigările, drogurile, sexul, ba chiar a și început să fure. Fura diferite chestii din multiple motive. Fura lucruri pe care nu și le permitea și de care credea că are nevoie, fura și lucruri care credea că îl vor face fericit și, nu în cele din urmă, fura doar pentru a fura. Pentru că avea o pasiune pentru șerpi, la un moment dat a furat un șarpe dintr-un magazin cu animale, iar apoi s-a întors în magazin pentru a fura și o carte cu sfaturi despre cum trebuie îngrijiți șerpii. Avea sânge în instalație, nu glumă 😀 .

Numele lui Slash este Saul Hudson, iar cel care i-a dat nickname-ul este Seymour Cassel, tatăl unuia dintre prietenii cei mai buni ai lui. Abia când Slash era în turneu cu trupa Guns N’ Roses prin Europa a aflat de la Seymour de ce a ales să-l strige “Slash”, cum s-a ales practic cu această poreclă. Justificarea era că nu stătea într-un loc mai mult de 5 minute, că părea să-și plănuiască mereu următoarea mutare.

Provenind dintr-o familie de artiști, tatăl lui fiind pictor și mama lui realizând diverse haine pentru oameni din industria muzicii și nu numai, a avut ocazia să crească într-un mediu creativ și să meargă la multe spectacole, astfel că nu e deloc de mirare că și-a dorit să facă parte dintr-o astfel de lume. Cu toate astea, Slash era și este în continuare un tip timid, old-school. La un moment dat, pe vremea când era în liceu, a pus bazele unei trupe în care erau numai instrumentiști. Niciunul dintre ei nu voia să fie și solist, iar el clar nu își dorea să facă pasul acesta, nefiind genul de om care să lege câteva cuvinte în fața altor oameni. El voia doar să își zdrăngăne chitara și să nu aibă treabă cu restul lumii. Simple as that. A fost însă destul de responsabil, încă din primul an de liceu având tot felul de job-uri pentru a strânge bani astfel încât să își poată permite o chitară, un amplificator, apoi o altă chitară și tot așa. Iar în ziua în care a renunțat la liceu a început să-i plătească mamei lui chirie. That’s something.

Mi-a plăcut la Slash că a scris și despre cât de mult își pierduse speranța în a reuși să pună bazele unei trupe cu care să facă furori. Privind retrospectiv ar fi putut să mintă și să spună că a simțit mereu că ceva bun urma să se întâmple. Însă a preferat să spună adevărul, să scrie că își pierduse speranța și că a fost vorba de noroc că a reușit să găsească 4 oameni alături de care să formeze trupa la care visa (adică să poată trăi din muzică, fiind cea mai mare pasiune a lui).

Deși mai târziu făcea destui bani cu trupa GNR, Slash încă nu avea o mașină și locuia într-o garsonieră în care n-avea prea multe lucruri, iar asta nu îl deranja deloc, ba chiar nu intenționa să schimbe nimic. Dorința lui era să cânte, să fie cât mai des pe scenă, să simtă adrenalina de acolo și să-și împartă restul timpului mergând de la o locație la alta și consumând ceva droguri pe alocuri. Slash era un om destul de simplu.

Autobiografia lui Slash este mai lineară decât cea a lui Duff și cea a lui Steven. Duff McKagan are cea mai bună carte, din punctul meu de vedere (nu e de mirare că a fost tradusă și în limba română), iar Steven Adler cade pradă depresiei și drogurilor pentru mai mult de un deceniu, ceea ce-l face să transmită chiar și în carte sentimente destul de puternice. Slash, însă, e calm pe parcursul cărții. E calm chiar și atunci când înjură. Are un miserupism aparte 😀 . Dacă celelalte două autobiografii le-am citit în doar câteva zile, de asta am tras cred că vreo două luni. Însă are și părți frumoase, una dintre ele fiind faptul că dintre cei 3 el este cel care a scris poate cel mai mult despre lucruri concrete petrecute în Guns N’ Roses. Iată câteva dintre ele:

• Piesa “Sweet child o’ mine” s-a născut dintr-o joacă a lui Slash. Obișnuia să-și încălzească degetele cu tot felul de jocuri la chitară, însă unul dintre băieți i-a atras atenția că partea aia sună prea bine ca să nu se folosească de ea, așa că rând pe rând fiecare a venit cu câte ceva, rezultând astfel instrumentalul uneia dintre cele mai îndrăgite piese ale trupei Guns N’ Roses. A doua zi Axl a completat și el cu versurile și piesa a fost gata.

• “Paradise City” a devenit piesa preferată a lui Slash chiar în timp ce lucrau la ea, fiind toți în mașină, plecând de la un spectacol din San Francisco către L.A.

• Drogurile au fost… o realitate dominantă a vieții lor, un stil de viață pe care au încercat să-l evite la început, dar în care s-au trezit aproape cu toții mai târziu, cu excepția solistului Axl. A existat și o parte bună a dependenței, de care Slash chiar menționează, anume că-i făcea să scape de inhibiții, să fie încrezători la un alt nivel și să vină cu idei atât de bune încât ele să se transforme mai târziu în hit-uri. Și totul se întâmpla natural, de parcă drogurile erau un catalizator al inspirației.

• Fiecare piesă pe care o construiau în Guns N’ Roses avea ceva aparte dincolo de faptul că era povestea lor. De exemplu Rocket Queen, atunci când a fost înregistrată în studio, a fost încheiată cu zgomotul făcut de Adrianna Smith în timp ce făcea sex cu Axl (solistul) pentru a se răzbuna pe Steven Adler (toboșarul trupei de pe atunci). Adrianna Smith era striperiță la acea vreme, însă am văzut o filmare cu ea în care vorbește despre exeriența cu piesa Rocket Queen și faptul că a doua zi după înregistrare nu era doar mahmură… ci o încerca și un sentiment de dezaprobare pentru ceea ce își amintea vag că făcuse.

• Dincolo de multe detalii despre cum, când și la adresa cui sunt unele piese, tot de la Slash am aflat și că turneul Use Your Illusion a fost cel mai lung din istoria rock-ului. A durat 2 ani și jumătate, timp în care au susținut 192 de concerte în 27 de țări, în total fiind vândute peste 7 milioane de bilete.

• Înainte ca trupa Guns N’ Roses să semneze primul contract, Slash își concentra toată energia pentru a supraviețui, neavând un job, locuind într-un garaj și încercând să țină piept fiecărei zile pe măsură ce acestea veneau, și în egală măsură pentru a-și împlini visul cu muzica. În momentul în care GNR a semnat primul contract, cu Geffen Records, s-a văzut cu bani și nu a știut ce să facă cu ei. La început au primit un avans, adică 7.500 $ pentru fiecare membru al trupei, bani pe care nu i-a investit în nimic (nici măcar o chitară nouă) și nici nu i-a păstrat, nefiindu-i teamă de vremuri grele pentru că ceea ce era obișnuit să facă era să țină piept vremurilor grele. Așa că aproape toți banii s-au dus pe heroină. Oamenii care nu au nimic de pierdut știu că bunurile materiale nu-nseamnă nimic. Totodată, liniștea aia care vine cu banii, siguranța zilei de mâine, era ceva ce-i îndepărta de partea creativă. Nu degeaba se spune că cele mai bune opere, de orice fel ar fi ele, se nasc în momente grele.

• După primii ani de glorie ai trupei Guns N’ Roses, primul membru care a ieșit din ecuație a fost Steven Adler. Deși în autobiografia lui am citit o altă versiune a întâmplărilor, în cea a lui Slash am citit că Steven era singurul care se lăsa stăpânit de droguri până în punctul în care nu mai reușea să cânte. Iar Slash și Duff au încercat de multe ori să aibă grijă de el, ba chiar l-au dus la dezintoxicare, fiind internat de 22 de ori, însă aparent Steven nu lua lucrurile în serios și se externa de fiecare dată, ori pur și simplu sărea gardul sau pleca pe o ușă lăturalnică. După o serie de concerte ratate, Axl a insistat să stea de vorbă cu toți și să-și exprime nemulțumirea. Astfel, Steven Adler a trebuit să semneze un contract prin care era obligat să nu vină drogat la repetiții sau la concerte mai mult de 3 ori, caz în care ar fi fost dat afară din trupă – lucru care s-a și întâmplat. Cu toate astea, Slash scrie în autobiografia sa că a fost o mișcare oarecum ridicolă și ipocrită ca un membru al trupei să fie dat afară pe motivul consumului de droguri, având în vedere că toți făceau asta și nu era un lucru străin nici pentru cei din exterior.

• Schimbarea managerului Alan Niven a fost considerată de Slash ca fiind punctul din care trupa a început să cunoască declinul. Locul a fost ocupat rapid de Doug Goldstain.

• Așa cum am scris și în recenzia autobiografiei lui Duff McKagan, al doilea membru fondator care a ieșit din trupă a fost Izzy. A fost o decizie pe care a luat-o singur după încheierea turneului pentru cele două albume Use your illusion. Slash a încercat să-l convingă să nu plece din trupă, însă n-a reușit, ajungând chiar să înțeleagă situația. Câțiva ani mai târziu chiar și Slash a decis să părăsească trupa, urmat la scurt timp de Duff. Practic, din echipa inițială mai rămăsese doar Axl.

___

Din păcate, și din cartea asta reiese că Axl, solistul trupei Guns N’ Roses, era un om foarte dificil, schimbător, dramatic, egoist și-n multe alte feluri care a cauzat probleme trupei de multe ori. Imaginea asta nu e un caz singular, nu e percepția lui Slash asupra lui, ci sunt cuvinte pe care le-au scris și alți doi colegi de trupă – Duff McKagan și Steven Adler (în cărțile “It’s so easy… și alte minciuni” și “My Appetite for Destruction: Sex & Drugs & Guns N’ Roses”).

Decizia lui Slash de a ieși din trupa Guns N’ Roses a venit ca rezultat al comportamentului și atitudinii lui Axl. A surprins destul de multă lume cu pasul acesta și a fost pentru el pentru prima oară când a renunțat la ceva. În mai puțin de un an și Duff a decis să părăsească GNR, însă despre asta am scris în recenzia autobiografiei lui Duff.

___

E interesant că, în ceea ce privește amintirile legate de momentele petrecute cu trupa, fiecare dintre ei (Slash, Steven Adler și Duff) scrie despre ceva anume, ca și cum amintirile lor ar forma un puzzle. Mi-e greu să nu mă refer din când în când la toate cele 3 cărți, având în vedere că nu se învârt doar în jurul vieții fiecăruia dintre ei, ci și în jurul vieții trupei Guns N’ Roses (cel puțin primii ani ai trupei și poate cei mai frumoși).

În afară de problemele cu Axl, despre care toți 3 scriu în aceeași lumină, un alt aspect comun în ceea ce privește autobiografiile lui Slash, Duff McKagan și Steven Adler constă în faptul că toți îl menționează în mai multe rânduri pe Nikki Sixx din trupa Mötley Crüe, scriind cu admirație despre acesta și despre trupa în care era. Uite așa știu a cui autobiografie o voi citi pe viitor. Nikki Sixx, for sure.

Cartea lui Slash are multe momente de care fanii trupei Guns N’ Roses se pot bucura. Practic cartea asta e o autobiografie presărată cu multe detalii în ce privește realizarea pieselor cele mai îndrăgite din primii ani ai trupei. Totodată, n-am putut să nu observ că vorbește frumos de Duff McKagan. Astfel, Duff a continuat să crească în ochii mei (pornind de la cartea pe care a scris-o, continuând apoi cu menționările pe care Steven Adler și Slash le fac la adresa lui).

Mă-ntorc acum la Slash, îndrăgostit fiind de heroină încă de la 19 ani. A bifat atât supradoza, cât și ideea de a se sinucide. Am ajuns la un moment dat la niște destăinuiri în care am înțeles cum anume funcționează heroina din punctul în care corpul face cunoștință cu ea până în punctul supradozei (și, uneori, chiar dincolo de ea). Slash a iubit heroina și a scris despre atât de multe momente în care a dansat cu dependența încât noi, ca cititori, ajungem să vedem și latura aia despre care nimeni nu vorbește. Și-i normal, pentru că cei care trec cu bine de dezintoxicare încearcă să mențină o anumită distanță înclusiv față de conversații pe tema asta. Dacă am avut momente în care am privit drogurile ca pe o scăpare, am învățat de la Slash că asta-i adesea o iluzie.

N-a scăpat ușor totuși. La 35 de ani Slash a fost diagnosticat cu probleme la inimă, din cauza alcoolului și a drogurilor, astfel că a fost nevoit să accepte un implant pentru a putea trăi în continuare, de atunci el fiind în viață doar datorită defibrilatorului cardiac.

La început nu i s-a părut o idee bună să scrie cartea aceasta, fiind de părere că artiștii se apucă să-și scrie autobiografiile în momentul în care cariera e de domeniul trecutului, pe când el era în turnee cu Velvet Revolver (trupă suficient de puternică încât primul album a intrat pe prima poziție în top Billboard, iar una dintre piesele de pe album le-a adus un premiu Grammy). Diverși oameni au continuat să-i sugereze să scrie o carte despre viața lui și până la urmă a făcut pasul acesta, pe final gândindu-se că a fost chiar o bună metodă de a lăsa în urmă mare parte din lucrurile petrecute până atunci. Mi-a plăcut că a afirmat inclusiv faptul că o bună perioadă de timp i s-a părut ciudată ideea de a-și pune viața la îndemâna oricui, scriind sincer despre multe chestii prin care a trecut.

Știu că am scris foarte mult și cred că e o minune dacă ați parcurs această postare în întregime, dar despre un om ca Slash nu puteam să am un material scurt. Ba chiar inițial erau mai multe paragrafe, însă am mai șters din ele. Concluzia este că și autobiografia aceasta m-a adus mai aproape de Guns N’ Roses și… sper ca într-o zi să pot ajunge la un concert, având în vedere că trupa s-a cam reunit (un singur membru lipsește din formula inițială).