Tocmai am dat gata niște clătite, iar cei care mă urmăriți pe insta sigur ați văzut deja la story o poză cu ele și un pumn de zmeură. Ei bine, cu zmeura mi-am luat țeapă, nu era dulce deloc, dar am adăugat frișcă din belșug și am reușit să salvez desertul. Clătitele reprezintă dulcele meu preferat dintotdeauna. Nu-mi făceau ai mei prea des când eram mică, pentru că nu aveau răbdare să păzească aragazul o oră pentru un teanc de câteva clătite (că, în fond, la asta se rezumă acest desert; ingredientele se amestecă în 3 minute, dar durează gătirea propriu-zisă a clătitelor). Așadar, când am început să mai cresc și implicit am avut voie să folosesc aragazul fără a mai fi nevoie să fiu supravegheată, am început să-mi fac clătite destul de des. Și nu m-am săturat nici până în ziua de azi de ele 😀 . Mi se pare că sunt simple, că nu e nevoie de îndemânare pentru ele, că sunt și ieftine, pot să fac câteva oricând am poftă, dar mai ales pot fi mâncate în diverse combinații… fapt pentru care e și greu să mă satur de ele :D.

De-a lungul timpului am mai căutat și alte rețete de deserturi pe net, pe unele chiar punându-le în aplicare, dar majoritatea au fost date uitării treptat. Nu sunt genul să mănânc o tavă întreagă de prăjituri. Adică aceeași prăjitură tăiată în 20-30 de porții. În schimb clătitele, dacă fac un teanc, pot să le mănânc cu fructe&frișcă, ciocolată, dulceață, înghețată, sirop de arțar, miere&nuci, ba chiar și cu șuncă&cașcaval (dacă-s băgate la cuptorul cu microunde, cât să se topească un pic cașcavalul, cu atât mai bine).

Ce n-am încercat însă până acum și mă tentează e o reteta turta dulce și una de sărățele. Ambele pot fi ronțăite și la muncă, ceea ce mă scutește de niște punguțe cu chestii de ronțăit din comerț. Am atins acel punct din viață în care mă preocupă lista ingredientelor de pe multe produse din comerț și mă gândesc că pe unele aș putea să mi le fac eu singurică în casă, așa cum e cazul gustărilor dintre mese & micilor plăceri vinovate pe bază de zahăr 😀 .

În privința clătitelor am încercat multe rețete până acum. Clătitele clasice (cele pe care le știm cu toții din copilărie sau “crepes” – cum le spun francezii), clătitele americane, cât și alte derivări de la acestea. De exemplu unele rețete de clătite americane se fac cu iaurt. Iar în privința clătitelor clasice există muuuulte variante pe internet, unele dintre ele cu unt topit în compoziție, altele cu bourbon, ba chiar și variante de post (astea de post însă nu m-au cucerit încât să le fac din nou). Ce mi-a stârnit curiozitatea mai nou e o rețetă de clătite japoneze, găsită într-un articol cu mai multe retete de clatite de pe blogul celor de la Arctic. Când o să le încerc și pe astea japoneze promit să scriu pe blog impresii despre ele. Ca ingrediente, așa, am văzut că sunt cam la fel cu cele pe care le fac eu de obicei, numai că ale mele sunt făcute în stilul clasic și nu cresc așa de mult. Zici că sunt blaturi de tortulețe clătitele japozene, la cât de crescute sunt 😀 .

Chestia interesantă e că atunci când scriu pe blog că o să fac un lucru, îl fac chiar mai repede decât dacă mi-aș propune eu acea acțiunea doar în mintea mea. Devine o promisiune atunci când o pun în scris și totodată o responsabilitate, aceea de a mă ține de cuvânt. Pot fi în multe feluri, dar niciodată nu dezertez atunci când spun că fac un lucru. Revin, așadar, cu impresii despre clătitele japoneze.

Lots of hugs!