Comunismul.

Stătea pierdut pe`un scaun, legat la ochi. Nici mie nu mi-a spus ce-l frământa atât de tare. Nici el nu ştia.
Noi, toţi, îl priveam din spate, aşteptând posibila izbucnire a unei tăceri; o tăcere ce prevestea furtuna, dar ipoteza noastră s-a spart la suspinul “eroului”. A mai urmat o pauză, de data asta ceva mai scurtă. S-a ridicat apoi rigid, sprijinindu-se de scaun cu singura mână ce o mai avea. Ne privea legat la ochi şi, în sinea lui, creiona portretele tuturor celor prezenţi.
Părea o fire blândă ce n-ar face rău cuiva. Era un fost deţinut al Penitenciarului Călăraşi, judeţul Argeş. In câteva clipe s-a apropiat de el un alt bărbat, mai tânăr, ce l-a îndrumat pe “eroul” nostru către un pupitru. De acolo, toţi îl priveam neutri. Nici de partea lui dar nici de partea celor care aruncau cu noroi în omenire.

– Nu mă simt vinovat. Nu mă simt nevinovat.
– Cum explicaţi asta, domnule Majducsi Tiberiu?
– Am purtat ochelarii timpului. Suntem în istorie acum. Toţi am trăit-o, toţi o scriem. M-au aruncat nemiloşi printre bărbaţi ce-şi băteau femeile, bărbaţi ce abuzau de tinere, bărbaţi ce lungeau orice limită a supunerii. Mi-am petrecut 10 ani crezând că fiecare zi este şi ultima. Acum sunt aici, gustând din respiraţiile reci, privirile poate mai pierdute decât ale mele în decursul acestor ani… urechile veşnic înfometate.
– Care este cauza celor 10 ani?
– (tăcere)
– Care este cauza celor 10 ani, domnule Majducsi?
– (tăcere)

Se gândea “Cum să mă creadă neprivindu-mă în ochi? Cum să mă creadă toţi cei de aici? Tu cum m-ai crede?…”
Era un bărbat trecut de 50 de ani, dar îi dădeai mai mult.

– Domnule, vă simţiţi bine?
– Nu, cucoană, mă simt al dracu` de rău când văd că totul…
– (o altă voce din încăpere) Mai vezi, moşule?

Bărbatul îşi desface, cu mici dificultăţi din cauza lipsei braţului drept, nodul pânzei cu care era legat la ochi. Din spatele acelei fâşii de material se zăreşte un ochi… celălalt cusut.

– Uite, copile, chiar văd. Şi m-ai întrerupt când voiam să spun că răceala asta o simt din cauza celor ca tine. Când vă privesc doar…
– Domnule, revenim la întrebare. Care este cauza celor 10 ani?
– Cucoană, înţelege, “Care”, “Cine”, “Ce”, “Unde” şi “Când” nu sunt niciodată aşa de importante precum “De ce“! Am refuzat să scriu poeme închinate comunismului şi mi-au tăiat braţul drept. Am învăţat să scriu cu mâna stângă. Am refuzat pentru a doua oară ca scrierile mele să se încadreze în curentul literar “Realismul Socialist”. Asta însemna că refuz să transmit gunoiul lor mai departe, că refuz să scriu oamenilor despre cum să pupăm în cur guvernul. S-au gândit să mă aresteze atunci pentru batjocură la adresa patriei. Eram nevinovat dar ei mă voiau supus. Mi-a fost greu să mă acomodez… Am pierdut multe! O mână, un ochi, libertatea… Dar niciodată nu m-am pierdut pe mine.
– De ce aţi ales să vă afişaţi legat la ochi în faţa tuturor?
– Mereu vom primi note proaste pentru că viaţa nu-i un juriu obiectiv. Tinerii judecă după aspect. Nimeni nu mai are timp să asculte explicaţiile, uneori atât de preţioase. Timp nenorocit căci pentru voi, bastarzilor, există zeci, sute, poate chiar mii de ore libere. Şi vă bateţi joc de timp.
– Domnule Majducsi Tiberiu, se simte o tensiune în timbrul vocii dumneavoastră. Putem continua mâine. Aveţi câteva cuvinte pentru final?
– Să ţineţi minte! Să ţineţi minte că toţi românii care`au reuşit să fugă pe la graniţa cu Iugoslavia, toţi au fost “returnaţi”. Iugoslavia primea un sac de sare pentru fiecare individ. Atât valora viaţa noastră pe atunci. Atât!
Comunismul, îndobitocire curată!