despre Emil Cioran

Mi-am îndemnat ochii să coboare, dând astfel un plus simţului auditiv.
În mintea mea îl priveam cu ochi limpezi, dezbrăcându-l de cuvinte.
Cuvinte.
Cuvinte cu care mă îmbrăca de fiecare dată ca pe un copil orfan. Cuvinte cu care mă dezvelea, gândindu-se că un trup de femeie merită analizat centimetru cu centimetru.
Apoi… mă îmbraca la loc, crezând că sunt pudică. Eram. Dar în preajma lui nu foloseam acest cuvânt. Îmi plăcea să-l las să mă descopere, să mă privească, să-l privesc, să îi dau dreptate când îmi vorbeşte, să îmi mulţumească, clipind, că-l ascult de fiecare dată. Adoram să-l citesc.
Dar în ochii lui rămâneam doar “Ea”, cititoarea lui.
În mintea mea îl priveam cu ochi fierbinţi, tremurând de plăcere. Nu i-am putut anticipa nicio mişcare, niciun cuvânt. Întotdeauna mi-a plăcut să-l descopăr. Cel mai rău îmi pare că nu i-am simţit parfumul. Ar fi fost, probabil, ceva clasic. Iartă-mă, dragule, n-am fost atentă!
Mă hrăneam constant cu parfumul cuvintelor lui.
Cuvinte.
Mă răsfaţă.
Mă ţine strâns de mână când ne plimbăm. Îmi place.
Mă sărută pe frunte, deloc apăsat (de parc-ar săruta petale).
Chiar de-ar fi în jurul nostru pagini mii şi mii, tot mi-l imaginez împrumutându-mi braţul. Numai el ştie să mă ţină strâns de mână. De data asta nu; cuvinte vor fi pe mine de la cot până la-ncheietură. Cartea lui măcar de-aş fi.
Mă sărută din nou. Zâmbesc.