It’s so easy… și alte minciuni – de Duff McKagan (GNR)

E miezul nopții și tocmai am terminat de citit cartea It’s so easy… și alte minciuni – carte scrisă de Duff McKagan, basistul trupei Guns N’ Roses. Două lucruri îmi trec acum prin minte: 1. cartea asta m-a schimbat și m-a ajutat să ies pe jumătate din anxietatea în care înotam; 2. e cineva în stare să scrie o recenzie care să redea cu adevărat ce e în spatele coperților acestei cărți?; M-a răscolit, cartea asta m-a răscolit de-a binelea și m-a ridicat cum nicio altă carte n-a făcut-o. Și, culmea, a ajuns la mine într-o perioadă în care tânjeam după o astfel de terapie, dar nu știam cum s-o găsesc. Adevărul e că m-a găsit ea pe mine, mi-a fost propusă într-un e-mail și am acceptat-o, urmând să descopăr poate cea mai bună carte din toate timpurile. E pe stilul meu.

O altă felie din tortul adevărului, înainte de a mă apuca să scriu propriu-zis despre cartea It’s so easy… și alte minciuni, este că n-am prins vremurile în care trupa Guns N’ Roses făcea furori și n-am ascultat melodiile lor. Poate am făcut-o vreodată fără să știu. Cu rușine admit că nu cunoșteam piesele GNR și m-am apucat de citit cartea asta ca pe oricare altă carte, adică fără să fiu în vreun fel legată de istoria trupei sau de viața rock star-ului Duff McKagan. În ciuda acestor lucruri, în prezent m-am apucat de ascultat pe repeat unele piese ale trupei Guns N’ Roses cât și alte câteva aparținând altor trupe din care Duff McKagan a făcut parte. După o introducere onestă și un pic cam lungă, mă gândesc că e timpul să-ncep să vă zic câteva despre carte.

It’s so easy… și alte minciuni este modul în care Duff McKagan a ales să-și spună povestea. O luptă continuă cu sinele și o dorință nestăvilită de a fi muzician. S-a născut într-o familie numeroasă, cu ambii părinți din clasa muncitoare, însă muzica l-a determinat să vadă dincolo de lipsurile materiale și de alte probleme. Tatăl lui, în afara faptului că a divorțat (lăsându-l pe Duff împreună cu cei 7 frați și mama lor), nu l-a susținut niciodată din punct de vedere al carierei muzicale. A început să-și arate aprobarea față de pasiunea lui Duff pentru muzică abia atunci când începeau să vină bani din chestia asta.

“Viața glamour de Hollywood”, spusă în mod ironic, a însemnat mai pe la început locuitul cu chirie într-o garsonieră, loc în care avea o saltea chiar pe jos, iar noaptea se urcau pe el o grămadă de gândaci de bucătărie. Povestește chiar cu relaxare că n-a reușit să se lupte cu ei – “Curând a trebuit să mă-mpac cu ideea că va trebui să dorm lăsând gângăniile să fojgăiască pe mine. Viață glamour de Hollywood, ce mai” (pag. 50).

La 18 ani vedea prima lui mare iubire distrusă de heroină, iar la 23 de ani doi dintre cei mai buni prieteni ai lui mureau de supradoză.

“Totul se petrece într-o clipă – de viață e vorba, se consumă într-o străfulgerare.” (pag. 33)

Aproximativ până pe la 30 de ani, viața lui Duff McKagan a fost marcată de lupta cu alcoolismul, dependența de droguri și suferințele personale. Unul dintre redactorii de la revista Rolling Stone, David Fricke, spune despre cartea It’s so easy… și alte minciuni că este o relatare lucidă despre infernul din spatele strălucirii rock-ului.

“Mă gândeam c-o să renunț la droguri și la băutură la un moment dat, când inima nu-mi va mai fi la fel de zdrobită.” (pag. 174)

Ne putem imagina cu toții, cu ușurință, că succesul nu vine niciodată peste noapte, însă e peste puterile mele să înțeleg cum de unii oameni pot munci pentru visul și pasiunea pe care le au timp de ani și ani. Duff McKagan, de exemplu, a cântat în atât de multe trupe încât le-am pierdut șirul când nici nu ajunsesem încă la jumătatea cărții. Chiar și în perioada în care era membru al formației Guns N’ Roses a mai cântat și-n alte trupe, fie în calitate de membru, fie doar pentru a ține locul altui tip care nu putea cânta la un spectacol și avea nevoie să fie înlocuit. E drept că multă vreme a fost nevoit să muncească, în mare parte să spele vase la diverse localuri, însă muzica a fost un fel de religie a lui, acel ceva în care credea și care-l salva, era viciul și terapia lui deopotrivă. Surprinzător, deși Guns N’ Roses s-a format pe pământ american, acolo unde se zice că visele devin realitate, publicul din Anglia a fost cel care a primit trupa cu brațele deschise, în număr mare, pentru prima oară. Iar asta se întâmpla după mulți ani de cântat prin diverse locuri, mai mult sau mai puțin cunoscute, cu public mai mult sau mai spre deloc. Succesul chiar nu vine peste noapte, deși poate părea astfel atunci când auzim pentru prima oară de cineva. E o iluzie. Ca cineva să apară în atenția publicului larg, la TV sau la radio de exemplu, trebuie să muncească foarte mult. Cu atât mai mult când era vorba de anii ’80.

Deși cartea este despre viața lui Duff McKagan, multe capitole se învârt în jurul perioadei lui la GNR, fiind totuși membru al trupei vreme de 12 ani, în același timp anii respectivi reprezentând o perioadă foarte plină din viața lui. Ceea ce puțini știu este că toți membrii trupei Guns N’ Roses veneau din familii cu situații materiale precare, astfel că mâncarea a fost de multe ori un lux, mai ales după ce au plecat din casele părinților și au încercat să-și facă un drum în viață. Duff McKagan povestește în această carte că a fost o vreme în care mânca numai tăiței Ramen (un fel de supă la plic).

“Un gând supărător a început să-și facă loc în mintea mea, deja agitată: Nu cumva pe mine mă paște pericolul de a renunța la visul meu?” (pag. 79)

Îți dai seama, din nou, în ce lumi diferite trăim în momentul în care citești ce făceau membrii trupei GNR în 1989 și ce se întâmpla & ce puteau face oamenii de aceeași vârstă în România în același an.

Am aflat, printre altele, că în anul 1990 trupa Guns N’ Roses a contribuit cu piesa Civil War pentru albumul caritabil Nobody’s Child, un album “care fusese compilat de soțiile membrilor Beatles, în beneficiul copiilor orfani din România” (pag. 176-177).

Trupa a fost inițial ca o familie, ba chiar mai mult de atât. Dormeau, mâncau, făceau repetiții și țineau spectacole restrânse – toate astea în garajul pe care îl aveau închiriat. După câțiva ani, cursul lucrurilor s-a schimbat complet, astfel că aveau locuințe separate, mergeau le concerte cu mașini separate, aveau spații separate în culise și făceau cam totul separat. A fost o ruptură dureroasă chiar și pentru ei, Duff McKagan povestind în cartea It’s so easy… și alte minciuni despre ce era în sufletul lui văzând ceea ce se petrecea cu trupa lor, menționând în același timp că le lipsea comunicarea. Dacă ar fi avut-o, poate că lucrurile s-ar fi răcit chiar mai devreme. Sau poate s-ar fi reparat. Au fost multe semne de întrebare pe care majoritatea din GNR au încercat să le evite, confruntându-se cu multe alte probleme.

“Problemele trupei nu s-au amplificat datorită succesului nostru; ele s-au amplificat pur și simplu – până au dat pe dinafară.” (pag. 295)

Printre multe altele, Duff McKagan se confrunta cu atacuri de panică, iar Axl cu depresia.

Trupa a început treptat să se spargă. Bateristul Steven Adler a fost dat afară pe la mijlocul anului 1990. După vreun an și jumătate, Izzy a abandonat echipa lăsând liber locul pentru chitară ritm. Când GNR mai număra doar 3 membri din 5, din formula cu care s-au făcut cunoscuți în lumea întreagă, doi dintre ei au fost puși să îi cedeze solistului Axl drepturile de proprietate asupra titulaturii Guns N’ Roses. Practic, dacă trupa s-ar fi spart de tot, din cei 5 membri fondatori doar unul singur avea să poată folosi în continuare numele Guns N’ Roses. Inevitabilul s-a produs, desigur, astfel că la finalul anului 1996, Slash, de pe poziția de chitară lead, a ieșit și el din trupă, urmat apoi de Duff McKagan, de la chitară bass, în 1997. Desigur, pe măsură ce membrii trupei au ieșit din Guns N’ Roses, s-a încercat înlocuirea lor cu alți instrumentiști care să reușească să se încadreze în acel stil. Dar pentru fanii lor, GNR n-a mai fost niciodată la fel ca la început și e ușor de înțeles de ce.

N-am simțit, în cele peste 360 de pagini ale cărții, nici măcar un gram de grandoare. Duff McKagan m-a fascinat tocmai prin faptul că a fost același de la început și până la final, un om simplu care și-a urmat visul de a cânta. Și a avut și el viciile lui, de care e mai mult decât conștient. Iar eu sunt conștientă că fiecare dintre noi se confruntă cu dureri și vicii, chiar dacă le avem sau nu la vedere, ori, de ce nu, chiar dacă suntem sau nu conștienți de ele. Nu există om fără viciu.

“Duff McKagan, regele berilor, viconte al votcii, contele cocainei. Campionul lumii. Un prăpădit.” (pag. 213) – așa se descrie Duff undeva pe la mijlocul cărții sale. Ceea ce mă face să zâmbesc și să-mi placă și mai mult de el. Era un om conștient de viciile lui și totodată neschimbat de succesul său profesional. Era același băiat cu atacuri de panică, numai că avea cu câțiva ani în plus.

I have often wondered what my
Life really means to me
Wasted days and broken dreams
Let it all slip away from me…
And why’d this dream fade so fast
And why am I lookin’ toward
The past to set me free (pag. 220)

“Pune-ți durerea într-o cutie de oțel și dă-i drumul pe apă. Durerea va fi mereu acolo – dar contează cum te raportezi la ea.” (pag. 263)

Lansarea cărții, tradusă în limba română, a avut loc pe data de 23 noiembrie 2017, apărută fiind la Editura Casa. It’s so easy… și alte minciuni are 63 de capitole ce se-ntind pe aproximativ 360 de pagini. E ușor de parcurs, deși destul de tulburătoare pe alocuri, însă are și părți pozitive, dincolo de cocaină, heroină și multe sticle de alcool. Puteți să citiți pe site-ul editurii descrierea oficială. Între mine și cartea asta a fost un fel de chimie pe care în mod normal o simțim doar cu oamenii. Am descoperit așadar că și obiectele pot avea efectul ăsta. Dacă ar fi existat 10 volume, pe toate le-aș fi devorat.

It’s so easy… și alte minciuni ne inspiră să fim o versiune mai puternică a noastră. Să fim o forță indiferent de câte greutăți ne ies în cale și indiferent de domeniul în care activăm. Iubesc cartea asta!

P.S.: Între timp am aflat că există alți doi membri fondatori ai trupei Guns N’ Roses care au scris câte o carte despre viața lor, anume Slash și Steven Adler. Nu există în limba română, dar poate Editura Casa va obține drepturile pentru a le traduce și publica și pe acestea două, având în vedere că au făcut o treabă extraordinară cu cartea lui Duff McKagan.