Această întrebare am discutat-o cu Silviu acum mult timp. La momentul respectiv am trecut-o şi în agendă, ca întrebare asupra căreia să mai meditez şi-n alte zile. Azi îmi iau inima-n dinţi şi iau întrebarea la bani mărunţi.
Este perfecţiunea doar un scop?
Corect ar fi să punem mai întâi întrebarea “Ce este perfecţiunea?“. Fiecare o percepe în mod diferit. Eu, cunoscută şi ca “gică contra”, consider defectele ca fiind semne ale perfecţiunii. Din punct de vedere teoretic, cele două, perfecţiunea şi defectele, nu au nimic în comun. Din punctul meu de vedere, se împletesc frumos.
Îmi plac îndeosebi persoanele ale căror defecte ne sunt arătate de la început.
E beţiv, certăreţ, misogin, ironic… foarte bine, acesta e el!
E pretenţioasă, delăsătoare, leneşă, fricoasă… foarte bine, aceasta e ea!
Oricare ar fi ea sau el.
Sund de acord cu ideea că există persoane care nu acceptă defectele enumerate de mine, însă şi voi sunteţi de acord cu mine că mai bine să-i ştim de la început decât să avem surprize pe parcurs. Cunoaştem oamenii şi îi apreciem pentru ceea ce sunt ei, nu pentru cât de perfecţi ar fi. Sunt convinsă că fiecare din noi se pricepe foarte bine la ceva anume, fiecare are un punct forte. M-am gândit o vreme care ar fi acel punct forte al meu… Şi m-am gândit… Şi n-am ajuns la o concluzie clară. X crede că punctul meu foarte este vorbitul iar Y crede că punctul meu forte este ascultatul. Mai există şi părerea lui Z, A, B, C… oricare ar fi aceste persoane. Nimic nu e fix şi totul depinde de viziunea fiecăruia. Aşadar, nu ştiu care e punctul meu forte. Oricare ar fi, bine că e! Mai rău era dacă nu aveam unul (ceea ce e imposibil, căci fiecare are punctul lui).
Să revenim la oile (Gigi, îţi fac reclamă!) noastre.
DEX-ul descrie perfecţiunea ca fiind ceva “corespunzător tuturor cerinţelor, lipsit de defecte, desăvârşit, ireproşabil, absolut, complet, impecabil.”
Adică… dacă ceva nu este perfect nu este nici complet? Mă îndoiesc.
Se prea poate ca termenul “complet” să fie un sinonim contextual al cuvântului “perfect”. Aşa da. Am lămurit şi nedumerirea aceasta.
Totuşi, încă mă întreb ce este perfecţiunea.
Totodată, sunt ferm convinsă că defectele sunt cele care ne diferenţiază, ne scot din anonimat, ne fac mai speciali. Suntem un amalgam de bune şi rele care se îmbină frumos într-un corp -> omul.
Perfecţiunea este plictisitoare.
imagine: deviantART
perfectiunea sufletului da:)
dap. perfectiunea e plictisitoare, de asta nu se ajunge niciodata la ea. iti dai seama cat de plictisiti am fi fost 🙂
mai degraba e un punct de reper
poti cauta o viata intreaga floarea perfecta. ca in final sa realizezi ca…toate sunt perfecte
nu exista perfectiunea… nu este nimic perfect… Perfectiunea este doar un scop pe care omul vrea sa il ajunga!!! precum dragostea si fericirea…
Psihologic se spune ca cel care cauta perfectiunea atat la el cat si la altii este o persoana rigida, egoista si inadaptabila. Eu credeam ca a vrea sa faci totul bine si frumos pana la capat inseamna a fi perfectionist, dar nu e asta perfectiounea. Asta poate fi doar o frantura din perfectiune.
Eu personal nu vreau sa fiu perfecta, vreau sa fiu asa cum sunt eu. Nu as schimba nimic la mine decat faptul ca sunt hiperemotiva si ma enervez foarte repede, in rest si bune si rele as continua sa traiesc cu ele…pt ca fara ceva anume nu as mai fi EU.
Nu ştiam de ce mă plictisesc:)))
Glumesc desigur.
Perfecţiunea este perfecţiune pentru a avea la ce să tindem. Complet este cuvântul perfect. Numai că verbul este puţin mai dinamic, cel care ne face să mergem spre ceva anume, să ne dorim acel lucru cu ardoare pentru a ajunge să fim compleţi.
Oare de ce ne trebuie completare? Pentru că vrem momentel noastre de împlinire, de fericire, adică tot un fel de perfecţiune:)
@Marius Ola
Adica, asemeni titlului, perfectiunea ramane doar la statutul de scop, nimic mai mult.
Da, dar care nu scuză mijloacele…
eu cred că-i fain să nu ştim dinainte ce poate un om şi ce nu. unde mai e distracţia apoi?
de acord, chiar e plictisitoare, si pana la urma, nimeni nu'i perfect si am rezolvat problema!:))
@Tedi
Distractia? Punem paie pe foc. Zgandarim defectele, ne amuzam impreuna. Bine, in limita bunului simt.
@Oana
Categoric, nimeni nu-i perfect. Sunt totusi oameni ce mimeaza perfectiunea. Dar, Doamne, ce ma mai plictisesc pe langa ei :))
Pe bune ca ma seaca sa-i vad numai si deja stiu ca urmarindu-i, timpul trece cu viteza melcului.
Ai mare dreptate, de ce sa mimezi perfectiunea, cand de fapt defectele te pun in valoare mai mult? bine, sa nu exageram, acum nu inseamna ca trebuie sa scoatem in evidenta defectele.
Sincer, eu aş merge cât aş putea de departe pe drumul spre ceea ce eu numesc perfecţiune, doar că însăşi conceptul raportat la fiinţa umană este relativ. Datorită caracterului diferit al fiecărui om în parte, perfecţiunea se măsoară conform unor criterii diferite în funcţie de persoană.
Nu preamăresc defectele şi nici nu cred că un defect ne defineşte în mod particular, atâta doar că este mult mai uşor să observi un defect decât să recunoşti o calitate. A recunoaşte o calitate a unei alte persoane este de multe ori doar o manieră de a accepta că tu însuţi ai un defect. A observa un defect se face de cele mai multe ori raportându-te la o calitate pe care o ai.
@AlbastruVolatil
Bine punctat!
te citesc de mult …cercetam des "persoana ta" de cand am dat de tine pe hi5…parerea mea (doar a mea…sidaca gresesc..pff…dar ce-i al meu e al meu:) )…e ca zodia ta nu se muleaza pe caracterul tau…semeni mai mult cu un peste…esti foarte creativa…ai multe idei,nu prea stii ce-i cu tine:) (nu e de rau)…esti destul de extravaganda in unele idei si mai ales esti foarte schimbatoare…cum zicea candva intr-un "articol"…"esti in fiecare zi altceva…ceva ce vrei tu sa fii,cum vrei si mai ales cum simti tu sa fii"
esti o ciudata in sensul dragalas si enigmatic 🙂 …succes in continuare…
extravaganta*
@Kamy
Frumos portret mi-ai facut. Sper sa ma ridic in continuare la nivelul asteptarilor.
😀
Pefecţiunea este echivalentul infinitului din matematică.
Pefecţiunea e motivaţia care te face sa continui, care îţi spune că oricât de mult ai făcut încă mai poţi face.
Şi da, sunt perfectionist, în sensul că tind spre acea perfecţiune, dar totodată sunt şi realist fapt ce mă face să conştientizez că nu voi ajunge niciodată acolo. Lucru ce nu poate decât să mă bucure.
A crede că poţi atinge perfecţiunea e similar cu a crede că nu mai e nimic după moarte. Lucru care ar fi trist în ambele cazuri