Zahir, carte de Paulo Coelho

Am cumpărat cartea aceasta la mâna a doua, de pe un grup de facebook dedicat exclusiv cărţilor. Iniţial, înainte să-l citesc pe Paulo Coelho, credeam despre autor că este total nepotrivit pentru mine şi extrem de sensibil, spre deosebire de preferinţele mele literare, adesea cât mai aproape de realitate. Însă de-a lungul timpului am descoperit mai multe cărţi scrise de el, iar cu fiecare carte m-am simţit tot mai cucerită nu neapărat de stilul lui de a scrie, cât de ideile pe care le transmite prin intermediul cărţilor lui. Da, este un autor sensibil, însă este şi un autor realist şi practic, îmbinând iubirea cu înţelegerea şi cu liniştea interioară, adăugând acestui mix câteva vicii pe alocuri, astfel încât toat poveştile lui să aibă un parfum al realităţii.

Zahir este a cincea carte pe care o citesc din cele scrise de Paulo Coelho, totodată prima care… nu m-a cucerit. Ideea romanului este grozavă, însă mi s-a părut dulce şi pe alocuri concentrată asupra dependenţei de oameni, de anumiţi oameni. Nu mi-a oferit libertatea cu care mă obişnuisem în cărţile lui, ci o poveste a unei legături dintre doi oameni care au fost oarecum dispuşi să se schimbe emoţional pentru a se regăsi din nou.

Probabil că nu m-a prins din simplul motiv (chiar simplu) că eu nu ştiu să mă întorc la oameni, că pentru mine singurul drum este cel care merge înainte. Mi-am spus adesea că atunci când se produce o ruptură nimic nu mai poate face un întreg, o relaţie, să fie la fel. Pentru mine a ierta şi a merge mai departe este singura soluţie/formulă valabilă. Coelho era pe aceeaşi lungime de undă cu mine până la cartea Zahir. Totuşi am descoperit ideea asta nouă, ideea de Zahir, ceea ce se vrea a fi un fel de himeră la care putem ajunge dacă suntem suficient de hotărâţi şi fără de care existenţa noastră nu mai este la fel, atunci când suntem nevoiţi să mergem mai departe în lipsa ei (a himerei, a Zahirului).

Romanul se învârte în jurul a 3 personaje: naratorul, Esther (soţia naratorului) şi Mihail (un fel de intermediar între cei doi). Fiecare personaj este diferit şi se schimbă pe parcursul cărţii, avansând sufleteşte, dar şi raţional, către o stare de spirit benefică pentru fiecare în parte. Romanul Zahir al lui Paulo Coelho este povestea unui drum lung şi anevoios către împăcare (aş zice mai mult către o împăcare cu sinele în raport cu o altă persoană). Zahirul naratorului este considerat a fi soţia lui, adică Esther. Cei doi se dezvoltă în ritm diferit, astfel că la un moment dat se produce o ruptură între ei, ruptură ce reuşeşte a fi “reparată” abia în momentul în care ea se retrage într-un loc în care devine de negăsit, iar el constată că îi lipseşte şi că ar vrea nişte răspunsuri, astfel că ajunge la ideea de a o căuta. Romanul se transformă uşor în călătoria bărbatului către soţia lui, aflată “nu se ştie unde”, pe o treaptă diferită faţă de cea pe care stătea el, pe o stradă diferită, într-o lume diferită de a lui.

Deşi n-a fost o carte tocmai pe gustul meu, cultivând dependenţa de alte suflete şi nevoia aproape obsesivă de a primi răspunsuri la întrebări care n-ar trebui să mai conteze, mi-au plăcut totuşi câteva aspecte. Mi-a plăcut ideea de oameni diferiţi care sunt împreună. Mi-a plăcut şi ideea de a lăsa în urmă tot ce ţine de trecut şi de a bifa cât mai multe experienţe noi. Şi mi-a mai plăcut ideea de Zahir. M-a făcut să mă întreb dacă am un Zahir al meu. Numeşte-mă rece ori bine ancorată în prezent, însă n-am un Zahir al meu.

O va găsi naratorul pe soţia lui? Ce drum va alege? Îşi va dori să se oprească din căutare şi să se întoarcă acasă pentru a-şi continua viaţa aşa cum e acum? Sunt întrebări la care nu pot răspunde pentru că detest ideea de spoiler, însă ale căror răspunsuri le puteţi găsi în carte.

Las mai jos un citat care mi-a plăcut, de la pagina 205:
“Toată lumea crede că obiectivul vieţii acesteia este să urmezi un plan. Nimeni nu se întreabă dacă acest plan este al lui sau a fost creat de altcineva. Strâng experienţe, amintiri, lucruri, idei ale altora, şi asta e mai mult decât pot duce. Dar îşi uită propriile vise.”

Lectură plăcută! 😉