Un subiect aparte pentru mine. Chiar dacă sunt mică şi copilăroasă, chiar dacă rânjesc a bucurie când văd ceva cu Hello Kitty, chiar dacă mă înţeleg bine cu copiii în general (şi ei se înţeleg bine cu mine), bebeluşii sunt totuşi un tărâm secret. Pentru mine, da. Un mister nedesluşit, un secret păzit bine de o armată de parole. Cred că părinţii vorbesc prin unde cu bebeluşii. Aşa cum comunicau şi când erau în burtică şi… ori dădeau petrecere acolo, ori era linişte totală. Acum, serios… Cum reuşiţi să comunicaţi cu ei? Da, cu bebeluşii. Aveţi un limbaj secret?
Învăţaţi-mă şi pe mine! Ştiu că se poate, căci ştiu persoane care nu sunt mame şi care ştiu să comunice cu aceşti pui de oameni. Mie, în primul rând, mi-e frică de ei. Sunt atât de mici şi… sunt foarte mici! Ştiu că şi eu sunt mică, dar ei sunt foarte mici. Cum să prind curaj să-i ating? Dar cum să le vorbesc? Mă văd bine sau chiar mă văd invers? Vor să le duc un bax de scutece sau vor o suzetă nouă? Se poate să primesc link-ul? :)) Nu? Oh, ce-mi faceţi voi mie! Încerc să mă obişnuiesc cu ideea că n-ar trebui să-mi fie frică de bebeluşi, motiv pentru care cotrobăi prin magazine online să văd articole pentru ei, să ştiu ce le spun, despre ce să bârfim când ne vedem între două schimburi de scutece.
Să-ţi dau un exemplu, ca să mă înţelegi. Intru pe site la Noriel, văd secţiunea “Bebeluşi” şi subcategoriile se ordonează frumos pe pagină. Scutece, şerveţele, cărucioare copii, scaune auto, mâncare (ăsta-i subiect interesant de discuţie), ustensile preparare hrană, mobilier, articole de baie, îngrijire, articole sănătate, monitorizare, siguranţă şi lista aproape că nu se mai termină.
Să recapitulăm. Mă întâlnesc pe nepregătite cu un bebeluş. El se uită la mine. Eu am două variante: mă fofilez şi mă uit în altă parte… sau discutăm omeneşte. Dacă e să discutăm, bănuiesc că nu pot să-i zic de nişte articole de sănătate, că ăsta nu-i subiect pentru el, cel puţin nu pentru următorii 20-30 de ani. Şi ce-i zic? “Bună, amice, îţi place pe pământ? Suzetele sunt mişto, nu-i aşa? Şi laptele, sunt de acord, dar o să descoperi ciocolata mai târziu. Brace yourself!” apoi rânjesc complice şi dau noroc cu el. E bine aşa?
Apoi mă stresez, că cine ştie ce crede despre mine. Sau… oare am vorbit prea tare? Sau prea încet? Oare nu-i place vocea mea sau i-ar fi plăcut să vorbesc mai mult? Sau deloc? Pe principiul “keep calm and stop overthinking!”. Sunt singura nebună de aici? Voi cum vă înţelegeţi cu bebeluşii?
Eu am inceput sa ma descurc cu nepoata mea abia in jurul varstei de 5 ani, deci sunt absolut inabila cu copiii :))) Mai am un nepot de 2 ani si i-am spus surorii mele ca abia dupa 5 ani sa se astepte sa am vreun fel de legatura cu el, ca sunt fara de speranta 😛
De pe la 2-3 ani ne intelegem. Dar cand sunt mici mici mici… nu stiu cum sa procedez. I’m lost :))