Sunt pe punctul de a pleca din nou din ţară. Chiar dacă am avut şi perioade în care mi-a mers foarte bine, recunosc că banii câştigaţi cinstit în România nu mă vor ajuta vreodată să reuşesc să-mi iau o locuinţă, oricât de mică. Nu putem, efectiv majoritatea dintre noi nu putem să muncim cinstit şi să ne permitem în timp un acoperiş deasupra capului. Şi nu sunt de acord nici cu investiţiile pe 30 de ani, pentru că mă gândesc că, ok, acum îmi permit să plătesc ratele, că sunt tânără şi îmi place să muncesc şi pot să muncesc foarte mult. Însă peste 10 ani sau peste 20 de ani n-o să mai fiu la fel de tânără, n-o să mai muncesc cu aceeaşi agilitate cu care muncesc acum, poate nici măcar n-o să mai am un loc de muncă. Şi ce-o să fac atunci? Dacă e să fiu sinceră, chiar şi acum cât sunt tânără am avut perioade în care am apelat la credite bancare şi credite nebancare – aşa cum sunt cele de aici. M-am lecuit totuşi cu creditele bancare, că m-au cam uscat de bani pe partea de dobândă în vreo 3 ani.
Am primit şi întrebări de genul “Dacă acum ai 25 de ani, pentru ce ţi-a trebuit ţie credit pe la 20 de ani?”. Pentru faptul că am vrut să fiu pe picioarele mele. Pentru faptul că salariul îmi ajungea în perioada aia doar pentru chirie şi întreţinere. Şi poate un detergent de vase şi o sticlă de apă. Aşa că am apelat la credite pentru a avea bani din care să-mi cumpăr mâncare. Mai am în viaţă un singur părinte, pe mama, şi n-am vrut niciodată să o împovărez cerându-i bani. Chiar dacă ea s-a oferit, eu am fost încăpăţânată şi n-am vrut. Mi-am dorit să fiu pe picioarele mele cu orice preţ. Să ştiu că pot să mă bazez pe mine în viaţa asta, să ştiu cum e pe cont propriu, să simt greutăţile vieţii dar să culeg totodată şi roadele independenţei. Chiar dacă am intrat pe astfel de site-uri şi am optat pentru credite nebancare, chiar dacă m-am luptat cu situaţii grele la fel ca mulţi alţi oameni… am învăţat lecţii esenţiale. Şi chiar dacă ştiu că o să-mi fie dor de ţară la vreo două luni după ce plec, tot o să plec. Dar mă-ntorc. Pentru că toate drumurile duc acasă.
Si eu am facut la fel ca tine Ioana! Am luat credite la care mai platesc si acum dobanzi, dar la momentul ala erau o solutie ca sa fiu independenta si nu-mi pare rau. Iti doresc sa-ti mearga bine oriunde vei merge si sa iti indeplinesti visul de a avea o casa a ta.
Multumesc, Mihaela! Nici mie nu-mi pare rau pentru credite. Chiar mi-au fost de ajutor, uneori in momente in care altii poate ar fi cedat.
Creditele nu sunt deloc un lucru rau atata vreme cat apelam la ele pentru chestii utile si cu adevarat necesare. Mami tau are de ce sa fie mandra tine! Altii fac credite sa isi cumpere telefoane sau masini si apoi asteapta sa le plateasca parintii.
Da, nu sunt un lucru rau. Mi-au fost de ajutor in momente importante.
Iti multumesc pentru cuvintele frumoase!