Comunismul în România – bun sau rău?!

Nu am prins comunismul şi nu am ştiut niciodată dacă să mă bucur sau nu. Şi cred că rândurile astea-s valabile şi pentru cei ce aveau sub 6-7 ani prin ’89.

M-am născut în 1991 şi tot ce ştiu despre regimul comunist din România sunt cuvintele pline de regret ale dirigintei din liceu (avea în jur de 30-40 de ani la revoluţie), înjurăturile bătrânilor pe care i-am întâlnit în tren şi care se contraziceau până la limita de a se trosni reciproc… şi totodată iubirea pentru Ceauşescu (depinde în ce compartiment nimeream). Am auzit de bine şi de foarte bine despre comunism la fel de des precum am auzit de rău şi de foarte rău.

Ceea ce ştie generaţia mea sunt doar poveştile a două generaţii anterioare. Poveşti – unele înflorite, altele reale. Bunicul meu, în schimb, nu vrea să-mi spună nimic. Sunt oameni şi oameni, nu oblig pe nimeni să-mi vorbească şi nu-i condamn pe cei care vor să păstreze tăcerea. Poate că sunt lucruri care merită să rămână în trecut. Dar aş prefera să cunosc ideile din spatele oamenilor care se abţin decât exagerările celor care au transformat căderea comunismului în rampe de lansare pentru publicaţii (cărţi) care să înteţească focul generaţiilor respective.

Nu vreau să mai citesc exagerări. La fel cum nu vreau să mai aud că “vai! românii care erau prinşi când fugeau din ţară pe la graniţa cu Iugoslavia erau ulterior returnaţi pe un sac de sare!”. Se luau măsuri pentru fugari… într-o ţară care încuraja ipocrizia. Nu am înţeles până acum şi nu mi-a explicat nimeni de ce, dacă aveau de toate pe vremea aia, oamenii se turnau între ei. Din dragoste nemărginită pentru sistem sau din oftică pentru faptul că vecinul avea în casă o lingură şi un tablou în plus? Căci turnătoria nu era recompensată în niciun fel.

Poate că pe vremea comunismului era bine. Toată lumea avea serviciu, chiar şi cei mai tâmpiţi şi cei mai leneşi (căci nicio generaţie nu e scutită de astfel de indivizi). Şi nu trebuia, ca acum, să-ţi baţi capul cu chirie de la 20 de ani, să munceşti de dimineaţa până seara (nu doar 8 ore, după ceas), să te mulţumeşti cu un serviciu fără contract de muncă (altfel rişti să n-ai niciun serviciu), să te uiţi la salariu şi să ştii că jumătate îl dai pe chirie şi cealaltă jumătate se duce la întreţinere şi pe mâncare. Dacă avem noroc, ne mai rămân bani şi de un suc pe săptămână. Da, poate că pe vremea comunismului era bine. Din anumite puncte de vedere. Multe, puţine, generaţia mea n-o să ştie niciodată răspunsul real.

Poate că pe vremea comunismului era rău. Exista raţie la mâncare, existau cozi interminabile, se practica peste tot metoda “bătaia e ruptă din rai” (pe asta am prins-o şi eu, după revoluţie, poate sechelele generaţiei anterioare). Poate că era atât de rău încât, în ciuda faptului că se făcea şcoală zdravăn, mulţi nu ştiu nici în ziua de azi să facă acordul între subiect şi predicat. Un fel de paradox al sistemul de învăţământ. Tot pe vremea aia existau şi turnători. Cu acte în regulă. Că de existat, există şi acum, doar că se întâmplă la un alt nivel.

Mi-ar plăcea să ştiu adevărul despre comunism, pe larg şi fără gogoşi. Aşa cum a scris Răzvan Corneţeanu pe reportervirtual.ro. Sau mi-ar plăcea ca lumea să ne spună că a fost rău, doar ca să trăim cu falsa iluzie că acum e bine. Fac parte dintr-o generaţie de tranziţie, o generaţie crescută şi şcolită de cei care s-au simţit liberi după ’89, dar care l-au ales pe Iliescu să-i conducă. Nu o dată, de două ori.

Mulţi din generaţia mea, inclusiv eu, cu cât citim şi auzim mai multe despre regimul comunist din România, cu atât ştim mai puţin. De parcă orbecăim prin ceaţă într-o noapte care nu se mai termină. Nu vorbesc în numele tuturor căci nu vreau să mi-i pun în cap pe cei care, cred ei, cunosc adevărul absolut.

Generaţia mea…
S-a scris istorie cu câteva minute înainte să apărem pe lume. Cu toate astea, nu ştim ce şi/sau cât e real din tot ceea ce s-a spus despre comunism. Un pic de lumină?!

imagini: foto 1 – penifest.blogspot.com, foto 2 – lideruldeopinie.ro, foto 3 – blogary.ro.