Am fost recent la o festivitate de absolvire. Sala mi-a trezit amintiri, frumoase şi care cântăresc greu deopotrivă. În urmă cu trei ani, în aceeaşi sală de conferinţe, mă uitam la ceas din 5 în 5 minute şi mă rugam să-mi ajungă timpul să pot să mă bucur de întreaga festivitate. Mă învoisem de la serviciu două ore, să pot să fiu alături de colegii mei de facultate într-un moment care poate a fost ultimul în care ne-am văzut în număr aşa de mare. Lucram deja de un an, dar tot nu ştiam cum va fi viitorul peste alţi cinci ani. Nu ştiam că voi schimba atâtea locuri de muncă şi atâtea chirii, nu ştiam că facultatea de care la acel moment eram atât de mândră nu va conta. Nu ştiam că toată euforia momentului era doar un voal ieftin. Lucrez cam de pe la 16 ani. Pe atunci doar în vacanţele de vară… Ştiam ce mă aşteaptă, ştiam că voi termina studiile şi că nu-mi va băga nimeni în traistă pe de-a moaca. Ştiam că trebuie să mă zbat chiar şi pentru un job mediocru.
Ce am văzut în sala de conferinţe anul acesta? 90% dintre chipurile absolvenţilor erau… seci. Visători, cu idealuri pe care societatea abia aşteaptă să le zdrobească, gânduri la job-uri care să sune pompos, salarii frumoase. Poate nici măcar atât. Discursul şefei de an de la una dintre specializări a fost despre cum va fi poate peste un an de zile, când nu va fi făcut nimic iar cineva o va suna şi va răspunde cu nonşalanţă şi relaxare că „nu fac nimic, stau prin Bora Bora”. Ironia este că nu va sta probabil nici măcar pe plaja din Costineşti sau din Vamă, căci nu va avea bani de drum, sau bani de cazare. Cât să te ţină şi părinţii?
Scanând chipurile din sală, am realizat subit de ce absolvenţilor le este atât de greu să se angajeze după terminarea studiilor. De ce, dacă aş fi antreprenor, nici măcar eu nu i-aş angaja. Cu toată sinceritatea, multora li se citeşte în ochi că dacă le dai nişte sarcini de îndeplinit şi nu sunt la nivelul aşteptărilor lor… a doua zi s-ar putea să nu mai apară la muncă. Sau îşi iau lucrurile şi pleacă fix în acel moment, cu replici ieftine, fără să se gândească un moment că sunt obligaţi de contract să-şi suporte şeful ăla nenorocit încă 2-3 săptămâni după depunerea demisiei. Fără să se gândească la faptul că va dura până-şi vor găsi alt loc de muncă, va dura poate atât de mult încât îşi vor pierde chiria sau li se va tăia lumina, în cel mai bun caz. E drept că nu toate situaţiile sunt aşa. Dar chipurile alea pierdute, rătăcite şi totodată arogante… chipurile alea sunt de neangajat!
De ce naiba nu se scot materiile inutile? Dacă facultatea ar fi jumătate teorie şi jumătate practică, proaspătul absolvent ar fi totuşi mai pregătit pentru ce îl aşteaptă, ar avea un minim de experienţă. De ce nu se pune accent pe chestiile de voluntariat? Aaaa, că toţi s-au obişnuit să primească ceva în schimb atunci când depun efort. Să vedeţi cum primiţi un mare ciu-ciu pentru orele suplimentare. Asta dacă aveţi norocul să aveţi un job. În rest… baftă cu interviurile! Fie ca norocul să vă deschidă drumuri! Veţi descoperi că în viaţa nu e vorba neapărat de cât munceşti, cât e vorba şi de noroc. Dar de cele mai multe ori este despre cât de mult munceşti şi cât de puţin comentezi!
Baftă!