Mă simt bine în preajma copiilor. Dar mă determină, totodată, să mă simt incomod. Sună paradoxal, să mă simt şi bine dar şi incomod în acelaşi timp. Prima variantă pentru că majoritatea sunt sinceri şi nu ne judecă. Pe ei nu-i interesează chestiile astea care ţin de superficialitate, hainele, kilogramele ş.a.m.d. Pe ei îi interesează atitudinea şi îţi cam impun, direct sau indirect, să fii deschis şi să intri în jocul lor.
A doua variantă… mă simt incomod pentru că îmi lipseşte energia lor. După o jumătate de oră cu un copil, mă aşez şi mă întreb cum rezistă părinţii. Şi de ce simt epuizarea de acum, de la 20 şi ceva de ani? Mă simt incomod şi pentru curiozitatea şi curajul lor, al copiilor. Eu de ce nu mai sunt aşa? Când am încetat să mai fiu curioasă? Când a început să nu mă mai intereseze nimic din jurul meu? Când am devenit aşa de… liniştită? De ce nu mă mai agit ca înainte? De ce mi-e frică?
De ce mi-e frică?!
Nu m-am gândit la asta până când am scris-o.
Hmm… Am temă pentru acasă, să-mi răspund la propriile întrebări. Măcar la ultima. Sau să le ignor pe toate aşa cum am făcut până acum.
Îmi cumpăr prăjituri, mă uit la un film bun şi apoi mă prefac că nu am întrebări. Uit :).
