Pentru că “lupu-și schimbă blana dar năravul ba”, ar spune unii.
Eu, pe de altă parte, am fost inițial de acord cu vorba asta și încă mai cred în ea. Dar doar parțial, căci se aplică doar cazurilor pierdute.
Uite cum văd eu “problema” care nu este, de fapt, acolo unde o vede lumea. Un individ care îmbrățișează elementele negative din jur, și vorbesc doar de cele ce-i pot influența comportamentul, este responsabil doar parțial pentru rezultatul acțiunilor lui. Nu elementele negative îl arată cu degetul. Ci oamenii! Nu elementele îi lipesc în frunte o etichetă la fel de ușor cum se poziționează abțibildul de pe borcanul cu murături. Nu elementele îl exteriorizează și-l fac să se simtă încătușat în așa-zisa libertate a secolului XXI. Oameni, în schimb, cu codițe roșii și două umflături de aceeași culoare poziționate strategic pe cap… Da, asta e viziunea mea în ceea ce privește vinovăția.
Când un om se schimbă singur, neajutat de nimeni, acest fapt e ori rezultatul unui sprijin indirect ori o necesitate imensă. Deși motivul nr. 2 e destul de șubred.
Și ca să mă asigur că nu-s înțeleasă greșit…
Numesc sprijin indirect:
– o familie completă și echilibrată (pentru că o oaie neagră reușește mai ușor să își schimbe comportamentul dacă are ambii părinți și dacă aceștia nu sunt nici prea moi/fluffy pentru societatea zilelor noastre dar nici prea aspri ori puși pe discuții la intensitate pe care și vecinii o pot rumega);
– o situație materială bună (a nu se citi “teancuri de bani”; în altă ordine de idei, o persoană are mai multe șanse să se schimbe dacă d.p.d.v. financiar este sprijinită; DA, fondurile CONTEAZĂ! – dar rămânem la subiect).
Numesc necesitate imensă:
– atunci când balanța are doar o opțiune validă (te schimbi sau pierzi mai mult decât îți imaginai vreodată… și prin pierdere nu mă refer la sume de bani, șansa de a-ți cumpăra iPhone7, mașini, femei ș.a.m.d.).
Când ești doar un x pe hartă și nimic din ceea ce te înconjoară nu te încurajează să te schimbi… Când vrei să faci lucrurile Corect dar toți pe care-i cunoști aleg drumul mai scurt, mai murdar și mai bănos… Când nu există cineva care să-ți întindă mâna și să te scoată din groapa de noroi în care dansezi ca un porc fericit ce crede că-i mai mult decât o marionetă…
După toate astea ajungi să te întrebi “De ce naiba m-aș schimba? Pentru cine? Pentru ce?”. Și probabil ajungi să închei cu clasicul “La naiba din nou!”.
Dar în toată murdăria asta există și oameni care au găsit răspunsuri pertinente la “de ce?” și “pentru ce?”. Chappeau! Dar e ceva mai mult de atât. Degeaba ai răspunsuri dacă n-ai fapte. Timp pierdut în van.
Pentru cei ce ai renunțat la lâna neagră pentru una albastră, roz, grena sau ce culoare vreți voi, mă-nclin! E lucru mare să vrei și chiar să fii om cu gânduri bune în societatea de astăzi.
Ai abordat una dintre cele mai relative teme posibile 🙂
Si ai abordat-o pertinent,probabil ca ai dreptate intr-o mare masura,eu insa raman la parerea ca orice fiinta care poseda materia cenusie este responsabil pentru faptele sale.
Ai creier,esti obligat sa-l folosesti,nu exista scuze,nu exista “m-am luat dupa ala,m-a influentat aia”.Pai ce,esti prost,nu poti discerne ?
Articolul mi-a adus aminte de existentialismul studiat la filosofia din liceu…”nu exista scuze”,”atat timp cat Dumnezeu nu exista,suntem singurii responsabili ai faptelor noastre”.
Felicitari pentru articol,in special pentru ultima fraza.
E totuși ceva în existențialism care se situează la polul opus față de ideea “Scopul scuză mijloacele” (varianta “nu există scuze”). Incapacitatea rațiunii parcă se numea (tot din liceu îmi amintesc și eu). Iar explicația pentru aceasta era că ea nu-i este suficientă unei persoane pentru a-și putea da seama care este binele pe care trebuie să îl urmeze.
Da, mi-a plăcut materia.
Si tu crezi in incapacitatea ratiunii ?
Poate doar cand e cazul binelui propriu,cateodata mi pare dificil a-ti da seama ce e bine pentru tine.
Dar sa stii cum poti ajuta societate,sau,altfel spus,cum sa nu provoci daune societatii,cred ca amarata de ratiune e capabila macar de asta..