Sunt câteva minute peste ora 5. O dimineaţă rece, crudă. O noapte albă. M-am aruncat din pat, împinsă de atâtea… am pus mâna pe “Lacrimi şi Sfinţi” a lui Emil Cioran.
La pagina 10 descopăr ideea: “Cerul este singura limită pentru delirul inimii.”
…şi mă avânt să spun că nu, cerul nu-i singura limită. Când vorbim de delirul inimii limitele ies din discuţie, limitele se îndreaptă ubicuu către centrul pământului şi către cer (şi mai departe de el). Limitele nu doar că sunt nedefinite dar ele nu există.
Delirul inimii e o pedeapsă, poate, pentru aceia care n-au crezut în el. E o pedeapsă cruntă care te face să vrei să-ţi oferi viaţa dar, în acelaşi timp, să o păstrezi să ai cu ce să lupţi (deşi genunchii cedează de atâtea lupte şi ajungi să mergi pe coate; dar mergi pe coate cu toată ardoarea dacă asta e singura metodă să ajungi să ştergi delirul inimii).
Vreau doar să fiu mângâiată cu prezenţa lui…
Noptile albe-s bune la ceva!
interesant….
suntem femei, până la urmă. La sfârşitul vieţii vom realiza că mai mult de atât nu ne-am dorit, sau dacă ne-am dorit, fericirea nu ne-a copleşit la fel când am realizat ce am dorit.
Eu nu as mai vrea acum decat o noapte sau o zii cu el, sau pur si simplu o clipa. Stiu ca vor venii altele, dar eu vreau acum !
Bună alegere de carte 🙂
..uhmm.iubire?
@17now17forever
Nu ştiu ce-i aia.
Fain citat. Doar prin zbor, poţi să potoleşti setea inimii în delir. Numai să nu fie tremens:)
@Marius Ola
Nu am cu ce să mai zbor, mi-au fost tăiate crengile.
Si daca nu e iubire atunci ce e?
"Vreau doar sa fiu mangaiata cu prezenta lui."
@17now17forever
Nu e iubire.
Iubirea nu poate fi exprimată în cuvinte.
Delirul inimii e delirul întregului trup, întregii minţi, întregului univers. Nu poţi mânca, nu poţi bea, nu poţi auzi sau vedea nimic. Şi e greşit, nu doar iubirea cauzează delirul inimii. Trebuie doar să simţi, să vezi, să simţi, să fugi, şi atunci, inima tot o va lua razna.