Despre femei, bărbaţi şi vise din copilărie.

Când eram mică visam să fiu mecanic auto. Îmi era ruşine să le spun părinţilor şi băieţilor cu care mă jucam în faţa blocului. Aşteptam să mă fac mare şi să-mi împlinesc visul. Eram altfel decât majoritatea fetiţelor pentru că nu ştiam cum se comportă fetiţele, cum se joacă şi la ce “trebuie” să viseze. N-aveam la bloc decât băieţi şi, cu toată sinceritatea, sunt mai mult decât mulţumită de acest fapt. Poate că n-am învăţat de la ei numai lucruri bune dar lecţiile pe care le-am prins din mers au fost şi sunt în continuare destul de utile. De la fete, fără supărare, nu prea văd ce aş fi putut să învăţ. Cum să îmi dezvolt sensibilitatea şi chestii de genul? Sunt sensibilă. Suficient de sensibilă. Ar fi fost o tragedie să dezvolt asta :)). Ce aş ma fi putut învăţa de la fete? Cum să mă joc cu păpuşile? Şi cu ce mă ajuta asta mai târziu? A, da, învăţam să mă pieptăm. Foarte util, într-adevăr. Am preferat să mă joc cu mingea şi să învăţ orientarea şi “munca” de echipă. Am preferat să mă joc cu maşinuţe ca mai târziu să-mi placă fizica. De aici şi cea mai mare dorinţă a mea din copilărie – să devin mecanic auto.

Când am intrat la liceu am renunţat la pasiunea pentru fizică din cauza profesorului… de care se speriau toţi elevii – Erhan Constantin. Ştiam fizică dar când trebuia să ies la tablă mi se înmuiau picioarele mai ceva ca două lumânări ieftine. Băga frica în noi şi se pricepea destul de bine la asta. Atunci s-a spulberat visul meu din copilărie.

Al doilea vis a fost să mă fac zugrav. Mă gândeam că muncesc o perioadă singură iar apoi, când am suficienţi bani să plătesc şi alte persoane, mai angajez câteva femei. Firmă mică dar serioasă. Şi una din regulile firmei era salopeta cu pantaloni scurţi. Ia spune-mi, nu-i aşa că ai fi angajat fetele mele? :)) Îi spuneai soţiei că era preţul accesibil când tu de fapt voiai să vezi cum se plimbă câteva femei la tine prin casă, în pantaloni scurţi şi mozolite de var, praf şi vopsea.
Spre finalul liceului m-am mai trezit un pic.

Ştiu, aveam vise altfel decât restul lumii.

Nu mi-a plăcut şi nu-mi place munca de bărbat pentru că vreau să demonstrez că şi femeile pot, să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să demonstrez nimic şi, pe lângă asta, sunt mai mult misogină decât feministă. Apreciez femeile dar cu măsură. Ele nu se vor ridica niciodată la nivelul bărbaţilor (aştept să-mi săriţi în cap pentru asta, you can not imagine the immensity of the fuck I do not give) iar asta nu pentru că n-ar fi capabile ci pentru că ori nu le ajută natura ori nu le ajută capul, una din două (uneori chiar ambele, dar ăsta-i alt capitol). Uite, luăm exemplul meu (deşi meseriile respective sunt cam exagerate, eram mică, se înţelege)… N-aş fi putut fi nici zidar şi nici mecanic auto pentru că în ambele cazuri aş fi avut nevoie de forţă fizică (pe care categoric n-o am). Dar, na, pentru fiecare vine un moment în viaţa când visează la ceva ce nu poate avea sau nu poate fi. Cu alte cuvinte, femeile nu vor putea fi niciodată în locul bărbaţilor decât, poate, atunci când îşi vor injecta suficient testosteron încât să le crească păr pe piept, pe faţă şi opţional pe spate. Dacă eşti una din reprezentantele sexului frumos şi vrei să demonstrezi că poţi să fii purtătoare de pantaloni, va trebui să te obişnuieşti să porţi şi barbă. Nu există jumătăţi de măsură. Ori eşti femeie ori eşti bărbat. Iar într-o luptă a sexelor… bărbatul câştigă.