Îmi spuneam adesea că oamenii nu se schimbă. Credeam în aceste cuvinte plecând de la premisa că lupu-și schimbă blana dar năravul ba. Am ajuns în punctul în care n-aş mai putea să rostesc cuvintele cu care am început acest post pentru că, privindu-mă, ştiu că ar fi o afirmaţie falsă. Oamenii se schimbă, da, oamenii chiar se schimbă. Nu mai sunt omul care eram înainte, nu mă mai mulţumesc cu ceea ce fac ştiind că se poate mai bine de atât. Îmi e ruşine când nu am rezultate foarte bune, mă simt aiurea când lucrez la ceva câteva zile şi ajung să am, la sfârşiul acestor zile, un produs cu mult mai slab faţă de al altora. Nu sufăr de grandomanie ca să-mi supraevaluez munca, ba din contră – am senzaţia că mă descurc din ce în ce mai defectuos. Nu am pretenţii (prea) mari de la mine ci ştiu că e loc de mai bine (dar foarte rar am atins acest nivel de “bine” – după standardele mele).
Da, se pot schimba și în esență numai dacă își doresc cu adevărat ; asta dacă au voință și fac eforturi reale pentru a-și schimba modul de gândire și caracterul..