Ce se întâmplă şi ce ar trebui să se întâmple după o astfel de tragedie? De când m-am trezit am citit o grămadă de răspunsuri, unele justificabile, altele cât se poate de ipocrite. La ultima categorie intră tinerii care s-au bucurat că cei decedaţi erau rockeri, afirmând că ăsta nu-i motiv de tristeţe. Tot aci se încadrează şi cei care au pus nefericitul eveniment pe seama Halloween-ului, care n-a avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat. Dacă era ziua naţională a României? Se găseau, oricum, tot felul de justificări ipocrite. Dar nu vreau să scriu despre latura asta, căci de scârbit nu are nimeni chef.
Ce se întâmplă acum? Ce se întâmplă de când incendiul din clubul Colectiv a lăsat fără suflare 27 de persoane şi alte 162 în stare gravă?
Unii arată cu degetul către autorităţi. Lucru firesc, de altfel. Alţii s-au mobilizat pentru a dona sânge şi îi determină şi pe alţii să facă acest pas. Alţii sunt alături de familiile îndoliate, cu sufletul şi eventual şi cu bani, căci tragediile sunt costisitoare nu doar din punct de vedere emoţional. Am văzut că sunt şi oameni care oferă servicii gratuite celor care au scăpat cu viaţă (psihologi pentru care sprijinirea oamenilor în astfel de situaţii este mai presus de remuneraţie).
Partea plină a paharului este că suntem un tot, atâţia câţi suntem, că lucrăm ca o echipă, ne comportăm ca o echipă. Suntem capabili să ne unim şi să ajutăm, fie că e vorba de donare de sânge sau de lupta cu sistemul defectuos care a dus la eliberarea de permise pentru funcţionarea unui astfel de club. Şi lupta cu o grămadă de alte probleme.
Ne uităm în stânga şi în dreapta noastră şi mulţumim în gând pentru oamenii care sunt în viaţă.
În dimineaţa asta aerul a fost altfel. Vântul mi-a crestat altfel obrajii, mai puternic şi totodată mai puţin perceptibil pentru mine, pierdută într-o grămadă de gânduri, recunoscătoare pentru oamenii care trăiesc. În dimineaţa asta am văzut altfel oamenii. Mai umani. Totul e mai uman în jur. Sau nu totul, dar un procent substanţial.
Nu cunosc vreo victimă a tragicului eveniment, dar subiectul m-a sensibilizat destul de mult. Am stomac pentru astfel de accidente, căci meseria m-a purtat printr-o grămadă de tragedii în urma cărora oamenii se stingeau din viaţă. Nu simt frică în faţa momentelor de acest fel. Meseria m-a instruit să nu-mi mai fie frică, moartea fiind o parte naturală a vieţii. Dar când se întâmplă aşa, pe nepregătite, şi când loveşte atât de multe persoane simultan… Ceva în mine se prăbuşeşte. Stau la fel de dreaptă, sufletul este însă cel care se apleacă şi se schimonoseşte de durere.
Nu cred în biserici, în ochii mei biserica fiind cea mai profitabilă afacere. Dar o să cumpăr câteva candele (din supermarket) şi o să le aprind pentru cei care s-au stins din viaţă în urma incendiului. Nu ştiu cum e pe lumea cealaltă, nu ştiu dacă lumânările pe care le aprindem pentru ei le luminează calea acolo, nu ştiu cât e de întuneric sau dacă există ceva cu adevărat acolo. Dar dacă există, să fie lumină şi căldură!
P.S.: Să vă fie ruşine, mizerabili care ne conduceţi, că alocaţi bani an de an pentru construirea a sute de biserici când ţara asta are nevoie de spitale! 100 şi ceva de victime iar spitalele din capitală abia fac faţă? Ruşine!
