“I don’t chase people anymore. I learned that I’m here and I’m important. I’m not going to run after people to prove that I matter.”
Exact acesta-i sentimentul pe care îl cunosc deja de prea multă vreme. Din păcate. Nu e deloc benefic pentru dezvoltarea mea faptul că nu-mi pasă ce cred cei din jurul meu şi că nu vreau să le schimb părerile.
Nepăsarea nu mă ajută cu nimic. Dar m-am pricopsit cu ea. Dacă unii oameni nu vor să mă vadă aşa cum sunt, dacă vor să primească un dosar despre mine mai degrabă decât să mă întrebe (lipsa comunicării e viciul vremurilor pe care le traversăm), dacă graba îi împinge să fie superficiali… Nu e problema mea, e problema lor.
Nu mă interesează mai nimic. Şi-mi pare rău, sincer, că-s conştientă că nu-i spre binele meu. Dar n-ar fi altfel nici dacă mi-ar păsa prea mult, căci oamenii au prostul obicei de a profita de cei ce se arată interesaţi de ceva în viaţa asta.
Aşa că… stau cuminte în colţul meu din lumea asta. Şi mă bucur de lucrurile care îmi plac şi care mă fac fericită.