Dragostea e o femeie singură.

Cred în puţine lucruri. Cred în matematică, fizică şi dragoste la prima vedere. Deşi ceva aici nu se leagă…
Multă vreme am fost neîncrezătoare, am suspectat dragostea ca fiind doar unul dintre rezultatele eronate ale creierului sau o simplă reacţie neobişnuită a celulelor. Un fel de boală care se vindecă de la sine ori un microb temporar. Acum, poate greşesc, dar o văd cu alţi ochi.

O văd mare, mirosind a bujori şi lavandă, trăind printre noi. Uneori ne lovim de ea, alteori o ocolim (sau ea pe noi). Şi e femeie! Clar e femeie! Ne bagă în seamă doar când încetăm să îi mai vorbim, când încetăm să ne mai gândim la ea ca la ceva care chiar ar putea exista pe pământ. Dragostea, mai cred, e o femeie nenorocită. Stă într-un colţ şi aşteaptă cu nerăbdare să-i greşeşti cu ceva, apoi se asigură că o să-ţi pară rău.

Dragostea e o femeie singură. Nu are pereche şi o caută în fiecare din noi. Cred că e geloasă de fiecare dată când o confundăm cu un chip al unei persoane din viaţa noastră. Dacă aş fi Ea, fără să fiu ipocrită recunosc, şi eu m-aş plictisi. Şi eu aş pune piedică oamenilor care se aruncă cu capul înainte. Şi eu aş pleca de acolo de unde oamenii nu mă mai vor sau nu mă merită. Şi eu m-aş strecura pe sub pielea celor puternici, uneori doar de dragul de a-i părăsi şi de a-i lăsa cu noi probleme de rezolvat. În fond… ei sunt cei mai frumoşi. Oamenii puternici care se prăbuşesc.

Aş putea să mă îndrăgostesc de un astfel de om. Cred că asta am făcut mereu. M-am agăţat de oameni care aveau nevoie de cineva pentru zile negre, de oameni care vedeau dincolo de plăcerile mărunte ale oamenilor normali. M-am agăţat de oameni defecţi, ca mine. Am iubit. Am iubit mai mulţi oameni.