Endo… fir-ar să fie de amar.

Acum un an mă văitam pe baza razelor cu bariu. Tot atunci mi-am promis că n-o să mai calc niciodată pragul acelei încăperi. Când am terminat prima doză(cană) de bariu, după ce mă chinuisem 15 minute să o termin, îl văd pe nea` doctoru` că-mi face semn, iese din încăperea de sticlă şi-mi spune, cu o voce care mă făcea să fug, “Trebuie să-ţi mai pun o doză. Nu am văzut suficient.”

Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost joacă de copii pe lângă sperietura care am primit-o azi, endoscopia. Joi, când am vorbit cu doctorul de la urgenţe de la judeţean, mi-a spus să mă duc azi pentru endoscopie. Era prea grăbit pentru a-i mai cere detalii despre ce este şi cu ce se mănâncă endoscopia. Am ajuns acasă şi am sărit pe Google care, spre nefericirea mea, m-a lămurit imediat. Am dat şi câteva căutări pe you tube, să fiu sigură că aia este şi… am aşteptat cu frica în sân până azi.
Am plecat de acasă curajoasă. Am intrat în spital curajoasă. M-am aşezat pe pat şi am întrebat “Doare?”.
“Nu. Nu doare.”

Pentru aceia dintre voi care nu ştiu ce este endoscopia, vă explic pe scurt: un furtun negru care se introduce pe gât până în stomac. Are o cameră video şi un beculeţ în capăt. Diametrul furtunaşului este cât degetul mic.

Majoritatea, în special cei care le aveţi cu consumul de alcool :D, ştiţi acea senzaţie când, pentru o trezire mai rapidă, hop cu degeţelele pe gât. Imaginaţi-vă, în cazul de faţă, că furtunaşul de care vă vorbesc nu se opreşte precum degetele la beţie, ci merge voios până în stomac. “Cumplit” şi “Groaznic” sunt mici copii pe lângă cuvântul ce ar putea descrie senzaţia.

Dar, cum la mine toate sunt mai cu moţ, au intervenit ceva complicaţii.
Ca să nu închid gura, am avut un căluş din plastic solid. Limba însă se răzvrătea şi nu dădea voie furtunului să alunece spre esofag. În timp ce asistenta mă ţinea, doctorul încerca în continuare să croiască drum furtunului. Niente, niente, niente!

A scos furtunul, în timp ce eu mă gândeam că asta a fost tot, a scos căluşul şi… cu o mână îmi ţinea limba iar cu cealaltă croia drum furtunaşului. Eram pe pat, stând culcată pe partea stângă. Lacrimile îmi curgeau şiroaie, pictându-mă pe faţă cu rimel.

De obicei nu păşesc în spital fără rimel, căci atâta timp cât îl am mă abţin din plâns, ştiind că nu arată deloc elegant rostogolindu-se pe obraji. Dar azi am uitat şi de eleganţă şi de orice altceva…

Endoscopia nu durează mult, maxim un minut. Dar acest minut pare a fi un sfert de oră.

O chestie care mi s-a părut a fi ieşită din comun, a fost bunătatea şi tonul vocii cu care doctorul şi asistenta m-au tratat. Mă simţeam de parcă aş fi fost copilul lor, aşa de tare aveau grijă de mine după ce intervenţia a luat sfârşit. Ba chiar după toate astea, pe un ton glumeţ, mi-a arătat doctorul că l-am muşcat de deget până la sânge în momentul când mi-a scos căluşul. După alte câteva glumiţe m-a făcut să o dau din plâns în râs. Aşa da doctori!

Când am ieşit din cabinetul respectiv, mi-am promis un lucru asemănător cu cel de anul trecut… Niciodată n-am să mai calc pragul către endoscopie. Fir-ar să fie de amar.