Documentar despre viaţa celebrei Amy Winehouse

Am văzut de curând filmul documentar despre viaţa celebrei Amy Winehouse. Mi-a plăcut de ea încă de la primele apariţii, considerând că face parte din aceeaşi gamă excepţională cu Duffy, o altă celebră compozitoare şi interpretă britanică.

N-am ştiut niciodată cum era Amy pentru că de fel nu mă interesează omul din spatele artistului, atâta vreme cât munca pe care o depune vorbeşte de la sine. Dar în filmul documentar „Amy”, lansat în iulie 2015, am descoperit o Amy atât de normală şi de… aproape plictisitor de normală. O Amy care nu a fost răsfăţată, o Amy evreică, o Amy care s-a luptat în sufletul ei cu absenţa tatălui ei, lucru care a devenit extrem de apăsător încă de la vârsta de 9 ani.

Documentarul este făcut din multe filmuleţe pe care şi le făcea singură aproape peste tot, aşa cum ne prostim şi noi câteodată şi ne filmăm singuri sau cu prietenii. Au mai fost folosite filmuleţe din presă, unele dintre ele care n-au fost utilizate niciodată la tv, dar şi filmări din copilăria lui Amy, de pe vremea când era de-o şchioapă. Cred că este unul dintre cele mai bune documentare pe care le-am văzut vreodată despre viaţa unui om.

M-a cucerit faptul că Amy cea pe care am descoperit-o, cea deloc fiţoasă, nu era interesată de absolut nimic din chestiile care iau ochii artiştilor în general. Nu o interesa să îşi aranjeze părul sau să îşi facă unghiile, nu o interesa cum arată sau ce poartă, nu o interesau nici măcar premiile, motiv pentru care uneori lipsea de la decernarea acestora, chiar dacă se număra printre nominalizaţi. A câştigat 5 premii Grammy numai cu albumul „Back to black” parcă. Şi nici măcar nu era la eveniment. Nu făcea muzică pentru bani sau faimă, ci făcea muzică pentru că i se părea că astfel reuşeşte să facă faţă gândurilor care o măcinau.

Fie că erau amărăciuni pe care le păstrase în suflet de când era doar un copil, fie că erau dezamăgiri trăite mai târziu, Amy le scria şi le cânta cu tot sufletul. De aceea muzica ei a prins atât de bine la public. Nu pentru că era un suflu nou, nu pentru că era rebelă, ci pentru că tot ceea ce cânta, cânta cu sufletul.

Am văzut documentarul de curând, dar încă mai are ecouri în mintea mea. M-am regăsit în multe din gândurile ei. Sunt depresivă în mare parte din timp, chiar dacă nu arăt asta.

Dacă v-a plăcut Amy Winehouse, trebuie neapărat să vedeţi acest film documentar!