Fotografie şi frică în ecou.

Am început prin a colecţiona cât mai multe fotografii cu mine. Apoi am concluzionat că nu e deloc distractiv. M-am îndreptat asupra lucrurilor din jur. Când am ajuns la oameni, am găsit sufletul pereche al obiectivului. Tot obiectivul este cel care mă face să văd lumea cu alţi ochi. Cu el nu mi-e frică. Teama este tăiată de pe listă. Totuşi dacă există pe listă… facem un egal în dreptul ei şi notăm “mulţimea vidă”. Nu există frică în obiectiv. Nu există.

Există suflet.

E scăparea mea când vreau să mă înnec în ceva. E o gură de aer. Două, trei, patru, cinci… E o mână pe umăr. O îmbrăţişare a unei curele negre în jurul gâtului. Un zâmbet. Un salut non-verbal.
Viciu.

Pot să mă ridic de la masă şi să uit de foame. Pot să las paharul din mână şi să uit de sete. Poţi să mă trezeşti în miezul nopţii că vrei o fotografie… am să uit de somn.
Viciu.

Dar toate astea le pot avea înapoi. Vinul le rezolvă pe toate. Şi foamea şi setea şi somnul.
Când am răcit am tot uitat să iau pastile. Am luat nişte vin roşu demisec şi parcă mi-am mai revenit.
Când nu am poftă de mâncare mai iau nişte vin.
Când am început eu să cumpăr vin, o făceam pentru că ştiam că-i sănătos. Acum problema e alta… Nici să nu îndrăzneşti să mi-l interzici. În secunda următoare faci stânga-mprejur.

Am zis!
Totul până la aparatul foto şi sticla de vin.