“Nu da atenţie ochilor. Te pot înşela” (Yoda, în trilogia veche Star Wars)
Ştii… privirile sunt înşelătoare. Te poţi uita la o persoană fără să ai un sentiment sau cel puţin un sentiment anume, dar în acelaşi timp te poţi uita la o persoană simţind cum fiecare parte a corpului tău vibrează de fericire.
Uneori nu-i nevoie de mare lucru pentru a avea o zi bună. Văzând persoana specială pentru tine, îţi poate îmbunătăţi ziua.
![Rain Passion on ioanaradu[dot]com](https://ioanaradu.com/wp-content/uploads/2013/04/Rain-Passion-on-ioanaradudotcom.jpg)
Mi se pare amuzant faptul că luptăm în linişte pentru a ne apropia de ea şi facem destul de multe sacrificii doar pentru a o vedea. La sfârşit, asta este răsplata noastră. Şi suntem destul de mulţumiţi cu asta. Cred că asta-i dragostea adevarată, să lupţi în tăcere, să nu te plângi şi să nu o laşi niciodată să vadă câte ai făcut pentru a ajunge acolo unde eşti acum.
Rezultatul nu-i unul fericit întotdeauna. Partea bună e că nu ai nicio amintire de pe urma căreia ai putea să suferi, pentru că după părerea mea ceea ce îţi rupe inima la final e faptul că ţi-ai distrus visul, intenţiile şi gândurile mari pe care le-ai ataşat unui om.
Începi să te trezeşti la un moment dat la realitate, practic să te pui pe picioare şi să-ţi dai seama că nu a fost tocmai bine cum ai procedat. Poate că pur şi simplu acel om nu avea nimic în comun cu tine sau nu dorea să-ţi îndeplinească visul, până la urmă nici nu era obligat s-o facă.
Ce credeai?! Că în viaţă doar privirea te poate înşela?
***Articol scris de Roberta Lupoiu
Eu cred ca dragostea adevarata nu inseamna sa luptam in tacere. Pentru mine… inseamna sa luptam IMPREUNA pentru a depasi orice obstacol, orice neintelegere, orice neajuns… Inseamna sa fim alaturi de celalalt chiar si cand se face greu de iubit, pentru ca atunci are cea mai mare nevoie.
Eu am avut pe cineva asa. Din pacate unul dintre noi doi a renuntat. Intr-o lume atat de rece este foarte greu sa mai avem incredere deplina in cineva. Lipsa increderii este cea care dezlipeste relatiile. Am gresit, recunosc. Dar n-o sa fac aceeasi greseala de doua ori.
O greseala pe care o recunoastem se zice ca este pe jumatate iertata.
Iti doresc sa ai parte de un om minunat alaturi de tine!
Se spune că ”ochii sunt ferestrele sufletului”.
Pentru ceva se spune acest lucru.
Oamenii sunt atrași în primul rând, trebuie să o spun, animalic. Mă refer la atracția fizică, prima atracție, primul ”impact”, care duce sau nu la iubire, care are sau nu un final concretizat prin cunoaștere, atingeri etc.
Ceva anume ne atrage spre unele persoane, o știm sau nu, dar și eu cred că ochii o spun.
Ochii ne trădează, fie că privim în față omul de care suntem atrași, fie că ne ascundem pe după pleoape.
Așa cum ”lipsa semnului e un semn”, evitarea privirii celui din fața noastră poate fi un semnal.
Că există sau nu reciprocitate deja este altă poveste, altă treaptă în relațiile dintre noi, cei care avem darul de-a iubi și de a ști acest lucru.
Privirile nu înșală.
Eu cred că omul înșală prin felul lui de a fi, privirile fiind, poate, singurele care nu pot fi învinuite, pentru că dacă spun adevărul, fie că el convine sau nu, cum putem să condamnăm …adevărul?
Există un singur mod în care privirea înșală: să te minți singur refuzând să vezi adevărul din fața ta, omul care nu răspunde privirilor tale, care poate nici nu te vede și care poate nici nu te va vedea vreodată, sau dacă te vede, nu te vede cum îl vezi tu, ceea ce e cam același lucru.
Neplăcut, dar adevărat.
Poate fi și invers.
Cine știe cine ne-o fi privit și nu am înțeles, nu am vrut să înțelegem privirea și mesajul, admirația sau poate doar dorința…
Când mă gândesc la privirile care se întretaie peste tot ca un păienjeniș, cum vedem prin marile orașe cablurile de telefonie, internet, etc, îmi amintesc de filmele cu hoți profesioniști ce se strecoară printre ”firele invizibile” ale detectoarelor de mișcare 😛
Ajungem de-atâtea ori să nu mai știm care e ”hoțul” și care e ”prada”, într-o lume în care așa ușor se pot schimba ”rolurile”.
Varianta inversă a teoriei nu ne doare pe noi. Ce nu ştim, în cazul de faţă, chiar nu ne afectează 😀
Nu prea am replică, Ioana :))
Chiar așa, nu ne doare pe noi. Iar ce nu știm nu ne afectează, dar nu înseamnă că nu există, eh?
Uneori, ca să nu ne mai doară așa tare, – când ne doare -, apelăm la ceea ce am ignorat, în minte, evident…, încercând să ne amintim ceva, ca prin ceață, ceva…, o privire, un gest, orice numai să nu mai doară. Ca atunci când, ca să nu te mai doară capul, dai cu pumnul în perete, să te doară altceva. E doar o teorie, n-am încercat, haha!
Bag seamă că ”vorbesc discuții”, însă ideea cu privirile care trădează, cu ochii/ ferestre către suflet, cu enigmele care se-ascund pe după gene, toate mă atrag. Poate pentru că prin toate astea suntem la fel, dacă prin atâtea ne deosebim…