Î: Cât durează veşnicia pe care ne-o promitem unii altora?
R: Până când unul dintre noi se plictiseşte.
Şi probabil acum ne întrebăm de ce… Ciudat este faptul că uneori ne dezobişnuim mult prea greu de oameni, iar alteori îi îndepartăm pentru că nu coincid cu idealul nostru, ceea ce denotă că nu iubeşti un om pentru ceea ce e, ci pentru ceea ce ai vrea tu să fie.
De ce nu poţi acorda o şansă? De ce să nu gândeşti în propriul tău mod? De ce să nu spui ceea ce gândeşti? De ce să nu greşeşti? Nu-i nimeni care să-ţi spună că nu ai voie să greşeşti.
Am învăţat un lucru. Diferit nu înseamnă greșit.
Acum, gândindu-mă la tot, am realizat că… da, unii oameni nu pot fi predestinaţi pentru totdeauna. Împart ideea şi sentimentul de iubire, însă nu cum ar trebui. De fapt, cine ştie cum se iubeşte? Fiecare percepe iubirea în propriul fel. Revenind, la un moment dat urmează acelaşi drum, dar nu pentru todeauna, pentru că nu e vorba numai de conceptul de iubire, ci şi de greşeli; inevitabilele greşeli. Poate că de dragul celuilalt ne facem că nu au existat, dar odată şi odată ajung să doară, şi dor atât de tare încăt ţi-ai fi dorit să le laşi să-şi facă numărul la momentul potrivit.
Cred că toţi conştientizăm faptul că nu avem puterea de a face lucrurile să nu se întâmple.
***Articol scris de Roberta Lupoiu