I ain’t got a thing to lose

Cel mult pot să mă pierd pe mine.
Îi compătimesc pe cei care mă cunosc personal pentru că, hai să fim sinceri, nu sunt cel mai bun om. Îmi admir prietenii (dincolo de calităţile pe care le au şi sprijinul pe care mi-l oferă) pentru performanţa de a mă suporta. Sunt un om dificil şi nici nu dau semne că mă deranjează asta ori, cu atât mai mult, că aş vrea să mă schimb. De ce să mă schimb? Mie îmi e bine. Când mă gândesc la ceva, raportez ceva-ul la mine, nu la restul lumii. Unii îl numesc egoism, eu îl numesc tot egoism.

Mi s-a spus de câteva ori “Vreau să fiu ca tine.” Să nu mai faceţi greşeala asta! Deşi m-am simţit flatată, nu doresc nimănui să fie ca mine. Sunt un om pe care nu-l motivează nimic şi nimeni, nici măcar nu mă deranjează dacă pierd ceva. Nu-mi pasă de nimic. Nu sunt nepăsătoare, mai degrabă detaşată (chiar şi în ataşare). Ştiu că nimic nu durează pentru totdeauna, lumea cu atât mai puţin, iar oamenii sunt în viaţa noastră pentru un motiv sau pentru un sezon. Accept asta, chiar dacă e vorba şi de persoana pe care o iubesc – pentru că am o altă viziune asupra iubirii decât majoritatea, singurul domeniu în care nu sunt egoistă, vreau fericirea lui chiar dacă fericirea aceea nu mă implică şi pe mine ci o altă fată/femeie. Când eram mai mică am primit o felicitare pe care scria “Dacă iubeşti pe cineva, dă-i drumul! Dacă se va întoarce la tine, va fi veşnic al tău, dacă nu atunci nici nu a fost al tău cu adevărat.” Deşi la momentul respectiv felicitarea era petru a mă convinge să dau cuiva pisica pe care o aveam, mai târziu, când am mai crescut, mi-am dat seama că se aplică tuturor. Din cauza asta nu pot ţine lângă mine oamenii pe care îi iubesc, pentru că mi-a rămas întipărit în cap că acelora trebuie să le dau drumul, să nu-i limitez doar la persoana mea.

Cam atât despre oameni. Cu restul e aproximativ la fel, la modul că nu mă ataşez iremediabil nici de lucruri, nici de titluri, merite, diplome, nici măcar de vicii. Nu-mi pasă dacă peste o săptămână aş renunţa la facultate sau dacă aş munci pentru lucrarea de licenţă şi aş obţine un calificativ mai mic decât cineva care şi-a cumpărat lucrarea. Nu-mi pasă pentru că ştiu că eu am muncit şi eu îmi apreciez eforturile, înainte să mă aştept de la alţii să o facă. Nu-mi pasă dacă stau într-o garsonieră sau într-un apartament cu 5 camere. Nu-mi pasă dacă conduc o Dacia 1310 sau un SUV. Nu-mi pasă dacă sunt măcelar la carmangeria de la colţul blocului sau dacă sunt asociat la firma x, atâta vreme cât reuşesc să plătesc întreţinerea şi să am ce pune pe masă. “Nu-mi pasă” mai are un pic şi devine motto-ul meu. De ce? Ia ca argument toate rândurile de mai sus!