Mă simțeam singură sau poate chiar așa eram și nu realizam. Eram pustie datorită oamenilor pe care îi alesesem și deciziilor pe care le făcusem și care s-au dovedit a-mi fi fatale. Am hotărât să rămân rece la orice cuvânt, orice atingere, orice gest. Ajunsesem la concluzia că nimeni nu merită nimic, că atunci când arăți, lumea-ți ia. Lumea batjocorește. Lumea pătează sentimente, creează orgolii cu care-ți alimentează teama. Distruge vise și povești. Își creează fericirea din răul altora.
Lumea părea rece și am decis să fiu ca ea. Pâna la urmă, ce am de pierdut? Mi-am spus că oricum e mai bine așa.
Asta, până când… întâmplarea mi l-a adus. Întâmplarea, cred că e cea care a dorit ca eu să revin la forma inițială, să nu mă mai mint; probabil știa că nu sunt așa. Știa că sunt puternică și pot trece peste, fără a mă răzbuna.
Tot întâmplarea este, cred, cea care a dorit să-mi demonstreze că mă înșel. Doar întamplarea.
Prin felul lui de a fi, uneori copil, alteori adult, uneori sensibil, alteori dur, uneori vesel, alteori trist, mi-a spus că lumea are nevoie de iubire pentru a fi mai bună. Are nevoie de iubire acum mai mult ca oricând! Lumea nu poate exista făra iubire, lumea a fost concepută pentru iubire. Avea dreptate sau nu? Am început, nici nu știu cum, să mă dezgolesc de orgoliu, mi-am dat seama că nu mi-a adus nimic benefic. Orgoliul meu era masca fricii, acolo mă refugiam după fiecare dezamăgire, pentru că întotdeauna mi-a fost teamă.
Mi-a arătat și m-a învățat cum să fiu bună, din ce în ce mai bună. Să respect, să iubesc, să-mi recunosc greșelile, iar dacă nu le pot recunoaște în fața altora, să le recunosc în fața mea; să-i fac și pe alții să iubească, să eman fericire. Şi așa m-am regăsit pe mine. Numai iubirea poate salva lumea, asta-mi spunea mereu.
Totuși, mi-a mai rămas o teamă… Singura teamă pe care o dețin acum e să nu-l dezamăgesc, pentru că am o oarecare certitudine cum că o persoană atât de minunată precum el nu ar fi în stare să o facă.
Cât despre trecut… M-a învățat că fiecare dezamăgire și fiecare poveste încheiată reprezintă o lecție din care pot învăța cum să evit sau să nu mai repet.
Cred că am fost găsită de combinația perfectă de atomi.
*Guestpost scris de Roberta Lupoiu
Superb! Ai talent! La cat mai multe realizari de genul!!
Multumesc frumos!
daaaaaaa
hey, my friend, ma bucur ca ma vizitezi 🙂 ma-nclin!
Sau poate doar te-ai indragostit si acesta este un text scris sub influenta unor emotii pozitive. Daca scriai un text in perioada dificila din viata ta, ar fi fost, cu siguranta altfel.
In rest, sunt de acord cu tine. Mai putin la faza cu iubirea. Nu cred ca lumea are nevoie de iubire sa fie mai buna, ci de moralitate.
Oricum, pot spune ca iubirea este o eroare in codul genetic. Uitandu-ne la fratii si surorile noastre din natura (noi am plecat de mult de acolo) observam ca ei nu au nevoie de iubire ca sa traiasca linistiti. Nu sunt lacomi ( vaneaza si consuma doar cat au nevoie), nu se iubesc prin urmare iese din discutie infidelitatea si problemele care vin cu aceasta, nu se bat intre ei fara un motiv bine intemeiat ( Asa cum fac oamenii. Ramaii prost sa vezi ce motive de scandal au unii— de la ”ai vorbit urat de pisica mea” la ”te-ai uitat urat la mine”).
Animalele din natura au grad de moralitate muuuuuuuult peste om.
Ai dreptate, lumea chiar are nevoie de moralitate. Ca de aer. Dar tot mai frecvent soriciul creste in loc de obraz, asa ca e greu sa se ajunga la moralitate. Avem totusi gandul asta si speranta.
M-ai facut sa rad la partea cu ”ai vorbit urat de pisica mea” 😀 indeed, majoritatea chiar se cearta din motive stupide.