Decât să dau pagina, uneori prefer să o rup. Şi nu mă interesează dacă am rupt-o drept ori strâmb. Nu mă interesează dacă uneori bucăţile de hârtie se rup singure sub cuvinte. Nu mă interesează ce fac cu foile după ce le rup, dacă le ard, dacă le fac bucăţi şi le arunc ori dacă le uit, intenţionat sau nu, prin casă. De un lucru sunt sigură, ele dor în continuare pentru că trupul are memorie. Ştie când a fost lovit, fie doar conotativ. Şi cel mai rău este că atunci când te doare ceva, nu mai e nimeni. Nimeni. Nimeni, nici măcar paginile din jurnal. Pentru că le-am rupt.
Comentariile la această postare vor fi oprite. Nu mai vreau cuvinte mari pentru că singurul mod în care ele pot răsuna în urechile mele este patetic.
Azi nu. Nici mâine. Nici poimâine…
