Mai bine niciodată decât prea târziu

Încetasem să mai vorbim cam de o jumătate de an când m-a sunat să-mi spună că îi pare rău. Orgoliul meu s-a simţit bine, în rest am micţionat pe remuşcările lui. Unele chestii nu pot fi nici măcar iertate, de uitat nici n-are rost să aminteşti… Mai bine te prefaci că plouă. Torenţial.

În ciuda a tot ce s-a întâmplat, voiam să-l văd. Voiam să îi mai studiez ridurile fine încă o dată, să îi mai privesc ochii mari şi goi şi, poate, să-mi amintesc cum sună. Nu-l îngropasem definitiv în celula aia mizerabilă din ultima închisoare a memoriei. Mi-l aminteam, cât de cât.

Stăteam acum faţă în faţă şi nu ne spuneam mari lucruri. Nişte nimicuri de întâmplări, nişte “hai să ne aducem aminte de momentele frumoase”, un mănunchi sărac dintr-o poveste care ar fi putut fi mai mult de atât. Îmi era dor, recunosc, dar un dor suportabil, nu genul ăla de dor care te prosteşte şi te face să rosteşti nonsensuri. Nu. Era un dor prezentabil, o mizerie de sentiment, ceva sec şi absolut trecător.

Apoi a început să îmi spună ce s-a întâmplat, de ce a ales la momentul respectiv să facă lucrurile aşa, de ce s-a speriat şi de ce a crezut că fuga e sănătoasă. A înţeles apoi că nu de mine fugea ci de un sentiment care nu-l mai încercase până atunci şi detesta faptul că nu-l putea controla. Îmi zicea că şi-a luat suficient timp să se gândească şi că acum, după tăcerea de 6 luni, e sigur în legătură cu…

“Bună seara. Un taxi, pentru Ioana, vizavi de…”

Am plecat fără să mă scuz şi fără să mă uit înapoi. De la el învăţasem asta.