Îmi place să mă joc. Când eram mică nu prea avem voie să ies din casă, iar când ieşeam aveam anumite restricţii. Din acest motiv am avut ceas de mică. Dacă aveam voie să stau 40 de minute sau 41 de minute, păi trebuia să mă încadrez în timpul ăla cu tot cu urcatul treptelor până la etajul 4. Când depăşeam timpul… mi-o cam luam. Şi mi-am luat-o de multe ori. Însă cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în copilărie a fost să fiu punctuală, că altfel “e de rău”. Să nu cumva să îndrăznesc să ajung mai târziu, nici măcar cu un minut. Cel mai bine e totuşi să ajung mai devreme. Obicei pe care îl păstrez şi în prezent, chiar dacă mai toată lumea întârzie şi eu stau şi aştept, şi aştept…
Revenind la faptul că-mi place să mă joc, o fi şi asta o chestie psihologică. Ce nu e psihologic pe lumea asta când e vorba de noi şi toate plăcerile şi dorinţele pe care le avem? Chiar dacă n-am fost genul jucăriilor de pluş (şi nici în prezent nu le agreez), sunt totuşi multe jucării pe care le-aş cumpăra fără ezitare. De exemplu, acum 2 ani am cumpărat 3 maşinuţe mici din metal. Un fel de machete, dar un pic mai mici decât machetele clasice. Şi plănuiesc să cumpăr mai mult. Vreau, în principiu, modele gen Ford Mustang şi Chevy Impala din ’68, dar şi modele noi ale brand-urilor de lux. Maşinile mici (machetele) mă pasionează mult mai mult decât cele în mărime naturală, I don’t know why :)).
Alte chestii din categoria jocurilor şi jucăriilor pentru care am o pasiune sunt puzzle-urile şi cărţile de colorat. Un puzzle pe care o să mi-l cumpăr luna asta (că mi-l doresc deja de prea multă vreme) este cu New York şi face parte din colecţia “Clădiri celebre” de la Noriel. E un puzzle fabulos. Niciodată nu m-am îndăgostit de un astfel de joc aşa cum s-a întâmplat cu acesta. E premium quality şi are 1000 de piese. Nici prea puţine, dar nici prea multe. Asta numesc eu perfecţiune. Trebuie să-l cauţi să-l vezi. Sau să ai un pic de răbdare să mi-l comand şi să-i fac review-ul. Cât despre a doua chestie menţionată, cărţile de colorat, aici ar cam trebui să stau în banca mea. Mi-am cumpărat deja 6. Sper să mă potolesc, că astea sunt mai mult decât suficiente. Chiar dacă îmi fug ochii după noi apariţii…
Vouă vă e dor de jucării? Aveţi pasiuni legate de ele şi în prezent? Sau le-aţi abandonat de mult?
Cum să nu mă joc? Cu maşinuţele electrice! Nu contează de care e, dar sa fie utilizabilă. Cărţile de colorat……ce faine erau, acum nu mai am cum. Încă mai copilăresc, atunci când nu mă vede nimeni, chiar dacă am aproape……”20+”.
Mie uneori îmi pare rău de cei care au uitat să mai copilărească. Cred că e o chestie de relaxare în toate astea. Mi se pare că numai oamenii scorţoşi nu-şi permit să se joace din când în când.
Mie atunci cand eram mica imi placeau jucariile pentru baieti: masini, pistoale, prastii si cartile.
Doar cartile au ramas marea mea dragoste peste timp.
Asa eram si eu. Chestiile pentru baieti mi s-au parut mereu mai interesante decat cele pentru fete ^_^
Eu am crescut cu Lego, dar in acelasi timp mi-a placut mereu sa colectionez tot felul de chestii – este si asta un joc 🙂 Si acum am un copil care observ ca are aceleasi interese, deci ne potrivim la joaca 🙂
Lego am avut un singur set. Construiam mereu acelasi lucru – roboti.
E bine ca iti seamana! Puteti sa va jucati impreuna 😀
Sa-ti traiasca si sa fie sanatos si fericit!
Cand vorbim despre jucarii sunt in elementul meu. Mie imi plac in continuare papusile si jucariile din plus, dar si masinutele cu telecomanda. N-as zice nu nici unor jucarii muzicale, chiar daca stau prost cu urechea muzicala.
Eu am amintiri neplacute in legatura cu jucariile muzicale. Chestie emotionala. Stau departe de ele acum.