La început îmi era frică de cei care au iubit pe cineva înainte de a mă cunoaşte pe mine. Mă gândeam că totul se învârte în jurul unei singure persoane şi că alături de astfel de oameni nu pot să fiu fericită. Judecam prin prisma mea. Totul se învârtea în jurul unei singure persoane şi oricât încercam, nu reuşeam să mut centrul universului. Până-ntr-o zi când am încetat să mai încerc. Atunci am avut ocazia să iubesc din nou. De data asta altfel. Am realizat atunci că sufletul nu e monogam şi poate să iubească două persoane simultan, dar diferit. De atunci nu mi-a mai fost frică de oamenii care ştiau cu ce se mănâncă sentimentele. Am înţeles, universul uman poate avea mai multe centre, paradoxal. Nu dezvolt pentru că deviez de la subiect.
Mai târziu mi-a fost frică de cei care nu ştiau ce înseamnă să simţi pentru că, o dată căzuţi în asta, şi dacă se-ntâmpla să fiu chiar eu “ghinionista”, aveam să-i am pe conştiinţă. Nu mă puteam descurca într-o astfel de situaţie, nu voiam să accept că cineva ţine la mine şi că eu nu puteam răspunde la fel, de aceea la cel mai mic semn de ataşament mă întorceam pe călcâie şi totul se termina acolo. Îi lăsam pentru că:
– îmi era teamă că n-o să mă descurc cu ceea ce simt ei
– nu puteam să mă oblig să simt, oricât de mult ar fi meritat
– cu cât stăteam mai mult, cu atât se ataşau mai mult de mine – şi dacă-i lăsam să se ataşeze nu eram altceva decât încă una din nenorocitele care nu dau doi lei pe ceea ce simte un om.
Le-am dat drumul. I-am lăsat să-şi găsească fete care să-i aprecieze aşa cum meritau şi să ţină la ei, ceea ce mie îmi era aproape imposibil.
Da, am fost laşă de-a lungul anilor. Am fugit şi i-am lăsat să se descurce singuri cu ceea ce simţeau. Cu cât uitau de mine mai repede, cu atât mai bine.
Problema în prezent este că încă mi-e frică de oameni. Cu cât îmi plac mai mult, cu atât fug mai mult de ei. Nu mă pedepsesc singură. Doar sunt conştientă că reciprocitatea e rară.
P.S.: Fără comentarii în care jucaţi rolul de psihologi. Sunt irelevante.
doh, si eu eram la feeelll inainte!
Heeei! Din sagetica mea picura cu stele!
Nu voi juca rolul de psiholog pentru ca in primul rand, nu am cum… Te inteleg perfect…. Cunosc starile si senzatiile astea. Ma simteam amenintata (si poate si acum ma simt) de persoana iubita inaintea mea…Si tot asa, dar cred ca stii cum e:)
…te inteleg perfect…:)
Trebuie sa invingi frica asta intr un fel sau altul.Dupa ce o sa reusesc eu o sa te anunt cum sa faci.:D
only human.
Să ştii că am să te contrazic puţin… ai zis că poţi iubi de mai multe ori… Ei bine… nu. Şi îţi explic şi de ce. Ok, există prima dragoste de pe la 15-16 ani, aia pentru care fugi de-acasă, te cerţi cu tata, chiuleşti de la şcoală. Bun, trece hormonul, îţi rămâne amintirea frumoasă. Ei, asta eu nu o numesc dragoste… ci, agitare a inside-ului. Bun, apoi, peste un timp, apare…. the one. Ea, el… whatevăr.Peste care nu treci… care îţi rămâne şi îţi va bântui toate visele şi visurile posibile. Orice persoană va apărea după… ea-el… indiferent cât de faină ar fi… not enough. La eventualele persoane post-relaţia aia… poţi ţine, chiar foarte mult… dar, nu le poţi iubi. Nu ai cum 🙂 Iar când va fi să fii acolo… on your death bed, ghici cine îţi va veni în minte…