Montesambra, bărbatul vieții mele

M-am tot gândit dacă titlul acestei postări să aibă scris, la început ori la sfârșit, “recenzie”. Și n-am avut nevoie de prea mult timp ca să știu că rândurile pe care urmează să le scriu înseamnă mai mult de atât, fiind o relație a mea cu o carte, o poveste despre cum ni s-au împletit drumurile și cum ne-am descoperit ulterior. De ce vorbesc la plural? Pentru că eu și Montesambra, bărbatul vieții mele ne căutam de dinainte ca ea să fie o carte, de pe vremea când era doar un concept, o dorință, o licărire în pieptul Nadinei Maria Szakacs.

O știu pe Nadina de… Câți ani sunt? În ianuarie 2012 ne-am scris pentru prima oară în mesaje pe Facebook, dar până în punctul respectiv ne apreciam din priviri și era între noi acel ceva, chimia aia dintre oameni, un element care există sau nu există, asupra căruia nu avem nicio putere. Urmărindu-i activitatea din mediul online, îmi amintesc că locuiam în UK când a menționat, fugar, că se gândește să scrie o carte, că rândurile pe care tocmai le scrisese urmau (poate) să se găsească între două coperți, într-un amalgam de alte texte. M-a cucerit atât de mult în momentul respectiv încât i-am scris spunându-i că eu o să comand prima carte care iese din tipografie, indiferent de cât de mult timp se va lăsa așteptat acel moment.

Câțiva ani mai târziu cartea ei vedea lumina zilei, transformându-se dintr-o idee într-o publicație “în carne și oase”.

Nu știu care au fost circumstanțele de n-am reușit să mi-o comand de pe net la momentul lansării, dar știu că am pus la cale cu Nadina un interviu pentru revista Scriitorescu. De fapt am fost invitată special să-i iau interviul, asta după ce în cadrul unei conferințe am discutat despre istoria aprecierii mele față de autoare. Nici nu vă puteți închipui câte emoții am avut :)). Deși, la drept vorbind, o știam de atâta timp pe Nadina Maria Szakacs.

La scurt timp am plecat iar din țară, însă cartea Montesambra, bărbatul vieții mele a ajuns cumva la mine și a ajuns chiar cu autograf. Chestia curioasă (și un pic rușinoasă) este că am terminat-o de citit de mult timp, însă n-am scris despre ea până acum. A fost o… Genul acela de întâmplare pe care nu ai habar cum să o așezi în cuvinte. Erau zile în care găteam și mă gândeam că ar trebui să scriu ceva despre cartea Montesambra, bărbatul vieții mele, dar care să-mi fie cuvintele? Cu ce să-ncep? Și mă gândeam la asta uneori și când mergeam prin ploaie, când eram în tren, când asistam la câte o ședință, dar mai ales când vedeam tablouri ale naturii cum se derulau în fața ochilor mei. Începutul, să știți, e cel care dă tonul. Nu poți scrie fără a ști cum să-ncepi. La fel cum nu poți merge pe bicicletă fără a te urca pe ea.

Iată-mă aici, după atâtea paragrafe, încă fiindu-mi greu să-mi găsesc cuvintele. Și o să sfârșesc probabil prin a lega doar două sau trei, ceea ce e un pic rușinos pentru mine, cuvintele fiindu-mi prietene de atâta vreme.

Montesambra, bărbatul vieții mele este un amalgam de texte strânse într-un buchet atent organizat, un amalgam de trăiri și emoții care au un anumit curs. Cartea asta e o evoluție a trăirilor unui om care, indiferent prin ce i-a fost dat sufletului să treacă, nu și-a ciobit puritatea. Mi se pare că trebuie să fii cu adevărat drept și puternic în fața vieții pentru a nu-ți pierde căldura sufletului și pentru a avea în continuare capacitatea de a fi bun cu cei din jur. Dincolo de toate astea, de nota generală a cărții, autoarea are seninătatea de a presăra din loc în loc idei sănătoase, bune de urmat, genul acela de rânduri după care faci o pauză și te gândești.

“Oamenii care s-au iubit sunt datori să nu-și poarte resentimente.” (pag. 71)

De-am avea cu cine să ne comportăm astfel. Sau… de am avea ochi să realizăm că tot așa gândesc și ceilalți și că e nevoie ca cineva să facă primul pas spre decența de a păstra loc măcar de câteva cuvinte bune. Sau, dacă ne e frică de cuvinte, decența de a nu îngropa tot ce a fost bun. Dar, na, poate sunt naivă, poate de asta am optat fix pentru acel citat din carte. Îmi asum orice descriere câtă vreme știu că ceea ce simt e sănătos.

Când am început să citesc cartea Montesambra, bărbatul vieții mele eram nesigură dacă e vorba de dragostea față de munți și toate frumusețile create de Dumnezeu pe acest pământ sau dacă toate sunt metafore care conturează chipul unui bărbat. Pe măsură ce am continuat să citesc am înclinat mai mult către varianta a doua, fiind vorba de un bărbat, un om alături de care naratoarea a trecut prin mai multe etape, un om care a avut dragostea ei fără condiționare și fără termen de valabilitate. Sună a utopie pentru vremurile pe care le traversăm, dar citind însemnările din carte realizezi că numai un om cu sufletul plin de lumină poate avea parte de așa ceva.

N-am… Realizez că n-am ce să zic în afară de lucruri pozitive. Poate doar dacă e să caut acul în carul cu fân și să conturez cartea în funcție de preferințele personale. Da, doar așa aș putea spune că mi-ar fi plăcut fraze mai lungi, mai kilometrice, mai alambicate. Eu sunt o iubitoare a frazelor întortocheate și tânjesc după ele în orice tip de scriere, indiferent de cât de multe pauze în vorbire se fac, ale căror străjeri le sunt virgulele.

Per total, dincolo de emoțiile pe care Nadina Maria Szakacs le-a investit în cartea aceasta, mai pot menționa că e genul de publicație pe care o puteți citi oriunde, fără să vă fie teamă că vă întrerupe copilul să vă ceară ceva, controlorul care vrea să verifice biletul sau asistenta care spune că e rândul dumneavoastră să intrați în cabinet. Cartea este un amalgam de însemnări, ca și cum ar fi filele unui jurnal. E ușor de parcurs, pe cât de plină de emoții, ceea ce știu că sună a paradox.

“Ce fac când nu-mi mai ajung? Încotro mă îndrept? Cum să-ți ajung ție?” (pag. 121)

O găsiți pe net și în câteva librării fizice din țară 😉 .