Este foarte probabil să te numeri printre cei care mi-au reproşat sau şi-au dorit/îşi doresc cu ardoare să-mi spună răspicat că sunt prea aspră, prea standard, prea meticuloasă pentru un om aşa mic, prea nazistă câteodată, prea mult din fiecare rău. Şi organismul meu ar fi de acord cu fiecare dintre voi. Dar, dincolo de toate încercările mele eşuate de a modifica ori de a modela puţin asprimea, nu pot să mă schimb. N-am atâta autoritate asupra demonilor care îşi fac de cap cu raţiunea mea. Şi dacă în repetate rânduri şi zile am învăţat că ei sunt mai zdraveni decât mine, atunci nu pot decât să-i accept. Nu mă mândresc cu ei, ba chiar îmi pare rău câteodată când fac rău oamenilor, dar sunt ai mei. Uneori sunt tot ce am. Copiii mei, pe care i-am crescut cu dragoste, ură, invidie, muncă, zgomot şi pace. Sunt ai mei.
