Oh, glorious coffee!

Mă ridic din pat uneori din inerţie, înainte să sune alarma. Mă uit pe geam şi într-un fel mi-e ciudă că universul îşi urmează sarcina cu atâta stricteţe. Garsoniera în care locuiesc acum are ferestrele pe partea cu răsăritul. Uneori e enervant să te trezeşti cu raze pe faţă, să ştii că te ridici din pat şi ziua se strică imediat cum începe şedinţa de sumar. Alteori razele alea de dimineaţă parcă dansează printre cutele pe care le are perdeaua şi mă ademenesc să pornesc ziua cu dreptul. Încerc…

Mă arunc dormind în hainele pregătite de seara (căci dimineaţa nu gândesc limpede, sunt în stare să mă îmbrac şi cu rochia de scafandru). Apoi mă uit din nou pe geam. Mă holbez la trafic şi la toţi oamenii care merg grăbiţi spre serviciu. Îi urmăresc pe toţi de aici, de la etajul 7, cu ochii mijiţi, tânjind după cofeină. Îmi iau geaca şi apoi mă uit 5 minute la încălţăminte. Spune-mi că şi tu faci la fel! Prinde-mi umărul în podul palmei şi spune-mi că e în natura noastră şi toate facem la fel!

Am plecat. Cobor pe scări deşi stau tocmai la 7. Am rămas blocată în lift de prea multe ori ca să mă învăţ minte. Nu, ţopăitul nu a funcţionat de fiecare dată. În timp ce cobor o sun pe Andreea să ştie că am plecat de acasă. E în drumul meu, mă opresc la ea la bloc şi de acolo mergem împreună. Nu luăm autobuzul decât în zilele în care plouă. În rest facem un pic de mişcare, pre-cofeină, un pic în reluare, 10 paşi înainte, doi înapoi.

Ajungem la sediu, lăsăm genţile la birou şi ne îndreptăm spre ceea ce se vrea a fi o bucătărie, dar e mai mult o cămară, o încăpere în care încap doar două persoane. Avem un frigider mic (util când picăm în tura de noapte) şi un espressor de cafea profesional după care tânjesc în fiecare dimineaţă, de când mă ridic în capul oaselor şi până ajung în cămara aia mică luminată artificial. Dar cafeaua… Nimic altceva nu mai contează şi rânjim amândouă complice în timp ce adulmecăm pofticioase mirosul cafelei proaspăt măcinate de prietenul nostru Philips Saeco.

Nu ştiu Andreea, dar eu nu sunt mare fan al cafelei la ibric. Dacă tot există tehnologia minunată, apărută pentru a ne face viaţa mai uşoară şi cafeaua mai gustoasă, de ce să vreau să mă enervez cu ibricul? Când, de cele mai multe ori, uit de el şi mânjesc zona ochiului de aragaz cu atâta răutate involuntară. Nici măcar în weekend-urile în care nu pic de serviciu nu îmi fac cafeaua acasă. Sunt un dezastru cu ibricul, adevărul cât se poate de simplu.

Am răsfoit zilele trecute paginile magazinului MarketOnline.ro şi am pus ochii pe un espressor atât de minunat încât am putea să fim prieteni cu uşurinţă. Îl las pe el să-mi macine cafeaua iar el mă lasă pe mine să-mi fac spuma de lapte aşa cum îmi place. Una dintre preferatele activităţi din perioada în care lucram la bar.

Acest articol a fost scris pentru competiţia SuperBlog 2014.