Povestea de mai jos este un caz real. Mi-a fost trimisă într-un mesaj de una dintre cele mai bune prietene.
La blocul nostru îşi face veacul un aurolac. E cam de-o seamă cu noi şi nu e ţigan. Bănuim că e unul dintre copiii de la centrul de copii de lângă noi, care după ce-a făcut 18 ani a rămas pe străzi. Din când în când îi mai dăm câte ceva de mâncare. Am început să facem asta când ne-a zis tanti de la magazinul de lângă faptul că îi dă pe datorie şi îi aduce mereu banii la timp. Din când în când ne mai bate la uşă să ne spună că vreun vecin vrea să ne mutăm maşina. Niciodată să ne ceară ceva. Ieri a bătut la uşă când dormeam şi nu i-am deschis. L-am auzit spunându-i cuiva că probabil nu suntem acasă. Azi a bătut din nou, tot când dormeam. A ieşit Gabi, plin de nervi să-l întrebe ce vrea. Ieri bătuse fiindcă parcasem pe locul vecinului (sunt două locuri libere, i-l lăsasem pe celălalt care e lângă, da’ se pare că nu-i place ăla). Azi venise să ne servească cu bomboane. Avea o cutie de bomboane de ciocolată şi probabil era ziua lui. Şi a venit cu cutia aia la noi. The end.
P.S. Când ia aurolac, miaună. Altfel nu face nimic… Mai munceşte ocazional la o casă în construcţie. Am senzaţia că muncitorii fac mişto de el când n-au chef să care ceva…