Ceea ce mă sperie nu este teama că voi eşua ci teama că acei tineri “sponsorizaţi” îmi vor lua locul cândva.
Gândurile mă încearcă necontenit. Într-o visare cu ochii deschişi, aş da în cap trişorului cu cel mai mare bolovan, să-l văd împrăştiindu-se pe asfalt. Sângele-i cred că s-ar bucura evadând din mizeria(trişorul) ce l-a purtat atâţia ani. Îmi păstrez totuşi aceste gânduri pentru mine şi pentru tăria pe care mi-o dau. Oare? Nu ştiu alţii cum sunt, însă răutăţile imaginabile mă alimentează. Fac rău în gând şi bine în fapt. Pot să zâmbesc dar nu vei ştii niciodată dacă şi sufletul meu o face.
Până acum, în mare ţi-am relatat şi exemplificat gândurile.
Faptele sunt dulci. Atât de dulci…
Grădiniţa m-a adăpostit doar un an. Îmi aduc aminte că iubeam să fac liniuţe şi bastonaşe. Nu uit laudele educatoarei pentru eleganţa cu care pictam fiecare linie, fie ea dreaptă sau curbă. Visam atât de tare să mă duc la şcoală încât al doilea an de grădiniţă nu a mai existat, sărind direct în clasa I. Aveam 6 ani şi o dorinţă de şcoală ce avea să mă călăuzească mulţi ani.
Îmi aduc aminte de colega de bancă, Topor Ioana Monica, fiica unui preot. Îmi aduc aminte de Adrian, blondul pe care noi îl porecleam “Pisoiul”. Îmi aduc aminte de Cristi, coleg şi vecin de bloc. Îmi aduc aminte de Roşu Oana, fata cu care nu mă înţelegeam. Îmi aduc aminte de Viviana, cea mai bună prietenă. Ştiu şi acum unde locuia. De fiecare dată când am drum prin locurile acelea, mă uit către geamul ei.
Vorbesc cu “îmi aduc aminte” de parcă toate acestea nu ar fi durat până în clasa a VIII-a. Nu. Nu au durat!
Eram în clasa a doua când bunica în grija căreia eram, s-a stins din viaţă. Mi-a lăsat lumina cu care m-a înconjurat mereu până atunci. A lăsat acea lumină să prindă rădăcini în mine. Încă mă călăuzeşte. În clasa a doua, când toate acestea s-au întâmplat, m-am mutat la părinţi, în alt oraş. Am schimbat şcoala, am pierdut prietenii cu care am crescut dar am păstrat dorinţa învăţăturii ca pe o flacără pe care am întreţinut-o, fără ca ea să se stingă vreodată, fără ca paşii mei să cunoască întunericul.
Am terminat clasa a VIII-a fiind un elev model. Deşi nu au trecut mulţi ani de atunci, îmi aduc aminte că eram printre puţinele persoane ce mai purtau părul prins şi bentiţa albă.
Am crescut într-o familie în care disciplina era la ordinea zilei. Tresăream la gândul că întârzii când ajung acasă. Să spun toate astea nu-mi e uşor. Am fost bătută de tata până la vârsta de 16 ani. Cartea era singura ce mă ducea într-o altă lume. La 16 ani ai mei, am fost singura martoră a unui accident ce a făcut ca tata să se stingă din viaţă.
Atunci am văzut drumul ce se bifurca în faţa ochilor mei. Lacrimi nu mai aveam. Trebuia doar să aleg stânga sau dreapta. Am ales cartea în schimbul teraselor şi discotecilor (cluburi nu prea erau pe atunci). Nu eram un şoarece de bibliotecă dar nu voiam să îmi bat joc de toţi acei ani în care am învăţat. Am continuat la fel în ideea că timp să mă destrăbălez e destul, dar nu atunci şi nu acum.
La liceu am gustat o altfel de “şcoală”. O comunitate în care fiecare se lovea, fără să dea impresia. Liceul m-a rostogolit prin multe întâmplări. Ca orice adolescent am trecut prin multe schimbări, am încercat ce şi cât am putut în limita bunului simţ. Am schimbat preferinţe muzicale, culori ale părului, grupuri de prieteni…
Şi uite-mă azi aici, boboacă din nou. Primul an de facultate, loc în care am sperat să ajung cu propriile forţe şi aşa a fost, domeniu în care am vrut să ajung de pe vremea când abia începusem clasa a XII-a. Am vrut şi am ajuns aici. Şi pentru că ceea ce fac aici fac de plăcere, orice muncă mi se pare înzecit mai uşoară.
Ceea ce mă sperie, şi acum revin la subiectul cu care am început acest articol, nu este teama că voi eşua ci teama că acei tineri “sponsorizaţi de mămica şi tăticu” sau aceia “cu pile” îmi vor lua locul. E o teamă că tot ce am făcut până acum, toate şcolile acestea în care mi-am tocit coatele… se vor duce pe apa sâmbetei. Da, voi rămâne cu ceva între tâmple. Dar la ce folos dacă îmi vor fura locul de muncă?
UPDATE
Nu este o poveste tristă ci una realistă.
Era o poveste tristă dacă n-aş fi avut un picior sau o mână, dacă mi-aş fi pierdut vederea, auzul sau capacitatea de a gândi. Atâta timp cât stau în picioare, sunt la fel ca şi voi, nimic nu mă deosebeşte, căci poveştile de viaţă nu au un miros aparte când ne lovim pe stradă unul de celălalt. Sunt tânără, mă descurc.
Nu am scris povestea mea pentru a cere compătimire ci pentru a arăta că se poate să fii om dincolo de orice lovitură emoţională. Şi nu, NU sunt optimistă; conştientă de ideea că “optimismul este furia de a susţine că totul este bine când îţi merge rău” (Voltaire).
Totul este să vrei să faci ceva. Fără voinţă eşti un nimeni de nicăieri.
mda..ai dreptate…pile cunostiinte si relatii 🙁 nu prea ai ce face decat sa speri si daca aia nu dispare visele ni se vor indeplini, se poate si fara pile, mai greu, dar se poate
Lasa viata sa curga . Teama e un viciu ca care ne umplem timpul ca si ura, iubirea . Astea oricum se succed arbitrar. Si referitor la "sponsorizare" …gandeste-te putin la ceea ce ai de la fiecare din trecutul si prezentul ..poate nu bani ..poate o "coloana vertebrala" sanatoasa sau … doar o linie trasata in noroi care te duce totusi departe de temerile tale.
Don't be afraid, daca esti bun in ceea ce faci, vei razbi mereu :D, chiar daca pilele sunt mari. Exista posibilitatea sa prinzi si un master peste hotare…etc, sa te contacteze diferite firme daca esti bun.
Si desigur, iti trebuie si un dram de noroc. Fii optimista >:D<
mica roxena cum spune si boogie man, niciodata sa nu te lasi batuta, daca stii ca esti buna in ceea ce faci sa nu te lasi invinsa, astea sunt doar obstacole, fie ele mari o sa treci peste cu multa vointa, in ziua de azi se cauta omul pentru ceea ce stie sa faca nu pentru ce scrie pe el, si mai ales afara ca la noi nu vad viitor … doar poate pentru "sponsorizati" astia
Lung post,n-ai nici o teama daca esti buna in ceea ce faci nici o pila nu te va scoate de la locul de munca
da, este foarte probabil sa se intample asta. dar ca sa nu se intample nu uita ca pe langa toate scolile astea si pe langa teancurile de diplome iti mai trebuie si tupeu. e singurul lucru pe care te rog sa-l tii minte, iar atunci nu vei fi in "pericol" pentru ca cei de care zici tu vin doar cu tupeu, in schmb tu vei avea si altceva in spate. intre tample, de fapt. 🙂
@Razvan
Am tinut minte ingredientul asta (tupeul). Mi l-ai recomandat si acum cateva saptamani.
Am fost atenta la tot ce mi-ai spus.
pai vreau sa-ti zic pana o sa-ti ramana intiparit in minte. si o sa-ti repet de fiecare data cand o sa am ocazia.
eu aveam o vorba " stii cata durere se poate ascunde in spatele unui zambet? " de cate ori am purtat masti de genul ..
bulinule rosii si aurii [alea erau de excelenta] le aveam agatate pe draperie in sufragerie :)) stiu exact ce povestesti … de bunica care ti`a calauzit pasii si desi s`a stins din viata inca o face [pot sa spun ca cei care au asta sunt norocosi, eu una asa ma consider], si de tatal care te batea, si cum te ascunzi in carti .. parca imi citesc un fragment din viata. primii doi ani de liceu mi`au placut, ma intelegeam bine cu toata lumea pronind de la profesori, colegi, pana la femeile de serviciu 🙂
a 11 a si a 12 a prea multe schimbari, prea multe adaptari si compromisuri .. prietenii pe care credeam ca ii am brusc unul cate unul au disparut [dar din nou ma simt norocoasa ca mi`a ramas un pumn de prieteni adevarati] primul an de facultate a fost un esec[in alegerea facultatii], si am pus piciorul in prag si am zis ca vreau sa fac ce imi place. si asa am ajuns la arte. si pe mine ma macina aceiasi problema ca si pe tine .. dar crede`ma ca sunt multe chestii pe care noi le avem [pe langa creier] pe care copiii lu' mami si lu' tati nu le stiu, si nu stiu ce inseamna viata [in toate sensurile] degeaba ai note mari la scoala si pile daca esti corigent la scoala vietii 🙂
si stai tu linistita ca toti avem un loc sub soare ..
Sunt si eu inconjurata prin liceu de elevii de bani gata, insa nu ii invidiez, nu am de ce… Sunt dispusa sa lupt cu ei de la acelasi nivel, chiar daca banii si relatiile lor, m-ar declara invinsa. Am puterea sa lupt, sa imi caut locusorul meu bine meritat in aceasta lume!
Am citit articolul tau acum cateva zile.
M`a impresionat.
De fiecare data cand revin pe blogul tau,recitesc aceasta postare.
Nu am de ce sa fiu ipocrita si sa iti spun ca inteleg prin ce treci,dar m`ai facut sa inteleg anumite lucruri.
Sa fiu recunoascatoare pentru ce am.
Si in legatura cu "pilele" chill.
Daca esti bun in ceea ce faci nimeni nu te poate indeparta.
🙂
Trista povestea ta dar si incurajatoare. Sa stii ca ai ales drumul cel bun si cu siguranta o sa fii multumita de acesta. Cum a spus si Andr., daca ai cap, nu te poate intrece nimeni, indiferent de relatiile pe care le are. Zambeste si implicate cat mai mult in societate si astfel te faci remarcata. Iti doresc un weekend placut
Cred ca esti complexata de tema celor sponsorizati, poate din experiente deja avute sau poate din nesiguranta de sine.
Sigur ai probleme emotionale din cauza trecutului asa ca recomand cu toata caldura un sfat specializat.
Apreciez ca esti sincera si deschisa.
Acum te inteleg.
Crede-ma,chiar o fac.
Povestea asta ma face sa plang !
Nu uita daca ai nevoie de ceva vreodata o sa te ajut cum pot si cat pot(si o sa fiu mai aproape de tine) !
Chiar daca nu te cunosc de mult timp,imi esti draga…
Oricum povestea ta ma lasat fara cuvinte… 🙁
(Maryn.Z)
c-am trista povestea ta! 😐
tema e foarte buna si ai scris super bn si din nefericire ai dreptate si multi traiesc cu sentimentu asta da nu prea avem ce face,dekt sa ne obisnuim cu el si sa invatzam sa traim cu el!
conteaza clipa de acum …vezi ce mesaje iti vin in minte?; telepatie etc;….:)ai grija la controlul mesajelor;….