M-am săturat de aroganţe fără fond şi de figuri sponsorizate de părinţi muncitori sau iubiţi de vârsta a treia. M-am săturat. O mutare sănătoasă ar fi ca, din când în când, fiecare să ia o pauză şi să se privească prin ochii altora.
Oamenii din jurul nostru (cei care contează, cei care au materie cenuşie pentru a forma păreri pertinente) ne cunosc nu din momentele nostre bune, cât din cele de cumpănă. De multe ori nu contează cum suntem “la bine”, câtă carte ştim sau cât de sfânt ne este codul bunelor maniere şi cu câtă stricteţe îl urmăm. Nu! Oamenii ne cunosc la rău, la boală, la supărare, la nervi. Oamenii ne cunosc atunci când dăm cu pumnul în masă sau când ne abţinem să o facem, ne cunosc atunci când renunţăm din cauza greutăţilor sau când ne adunăm şi mergem mai departe. Oamenii ne cunosc când plângem, dacă ne înghiţim lacrimile sau dacă le lăsăm să curgă. Sau atunci când suntem osteniţi după o zi sau o săptămână infernală şi răspundem urât. Oamenii… îşi fac încă o idee despre noi în momentul în care ne cerem scuze. Pentru că, în definitiv, să ne recunoaştem greşelile înseamnă cel mai mult. Asta ne deosebeşte de ceilalţi.
Mai greu cu oamenii, caci sunt cele mai aprige fiare. Insa, cel mai frumos este sa si lucrezi cu ei si sa te dai cu capul de pereti apoi ca ai facut-o. Si chiar daca, in final totul revine la starea de extaz si ego-ul urla de mandrie. Iar greseala recunoscuta, nu face altceva decat sa anime mandria si trufia. Pana la urma, un experiment de genul acesta merita sa fie facut, iar dezbaterile ar fi ca o dulceata de fructe pentru diabetici. 😉
Este bună o ”baie” prin ochii celor de lângă noi, din jurul nostru, că ne cunosc sau doar încep să ne cunoască, ori pur și simplu rămân la ”prima impresie”.
Ne-ar fi de mare ajutor, sunt de acord cu acest lucru și eu!