S-a topit zăpada. Inima mea Nu.

imagine: DeviantART

O perioadă de timp am fost cea care se ataşa de la prima privire sau de la a doua, de la prima discuţie sau de la primul zâmbet. Încă mai iubesc oamenii, dar nu aşa. Nu. Aşa nu!

O altă perioadă de timp am dus o luptă crâncenă cu eul interior, impunându-i să refuze tot. De la lucruri materiale până la sentimente. Mai târziu mi s-a spus că nu este politicos a refuza ceva, denotă proastă creştere.
De atunci accept cu drag lucrurile materiale. Nu spun acelaşi lucru şi despre cadourile spirituale.
Mi-am impus atâta vreme să nu cred în vorbe bune, în declaraţii, în “cuvinte potrivite” încât am ajuns să le ignor din instinct, precum un animal.
Florin m-a descris ca fiind “fata cu inimă de kevlar”.

Acum.
Nu sunt altceva decât produsul opiniilor mele despre toate câte-am simţit, văzut şi citit. Nu sunt altceva decât suma propriilor mele reguli. Tot ce mi-am impus până acum m-a adus fix aici, în punctul în care nu sunt capabilă să apreciez şi să ofer sentimente. Cândva o să se topească şi zăpada cu care m-am îmbrăcat de mai bine de un an. Cândva nu înseamnă azi sau mâine, cândva nu înseamnă peste o săptămână sau trei. “Cândva”-urile astea sunt relative.

Ca Post Scriptum vă ofer o strofă dintr-un poem semnat Costel Zăgan:
“Iubito, semeni c-un gheţar
şi te topesc în fiecare zi.
Însă e totul în zadar…
în moarte-abia vei înflori.”
.