Să fii prost e… frumos şi convenabil.

Prima oară m-am gândit că e uşor să fii prost. Dar cum poate să fie uşor să nu înţelegi o grămadă de lucruri care se petrec în jurul tău? Cum poate să fie uşor să nu ai habar de chestiile esenţiale legate de tine? Poate că şi oamenii proşti îşi pun întrebări, dar poate nu le formulează corect sau nu le pun pe cele care trebuie. Sunt o grămadă de variabile. Totuşi, eu le ofer credite şi tind să cred că ei nu trăiesc în beznă totală, au habar de unele lucruri. Poate nu suficient, poate nu deţin informaţiile corecte, dar ceva-ceva ştiu şi ei. Cum a fost chestia pe care v-am povestit-o recent pe Facebook. O postez şi aici, în cazul în care nu suntem prieteni acolo.

Cum să ai 35 de ani şi să n-ai habar că unghia creşte de la rădăcină, nu de la vârf? 😐
Aveam gel pe unghii şi nu ajunsesem la întreţinere, când m-am întâlnit cu cineva, s-a uitat la unghiile mele şi m-a întrebat “Cine ţi le face? Aici de ce ţi-a lăsat gol?” (arătând spre rădăcina unghiei, la cuticulă). I-am răspuns că sunt puse de 5 săptămâni, că am fost leneşă şi n-am ajuns la întreţinere, şi au crescut cam mult. Şi răspunsul ei – “Cum adică? păi nu contează, că unghia nu creşte de aici. Ce treabă are? Creşte de la vârf.”
— feeling shocked.

Am greşit când am crezut că a fi prost e uşor. Nu e uşor!

Avea dreptate Nicoleta Gheorghe când a spus „Nimeni nu poate să fie atât de inteligent încât să poată convinge un prost că e prost! O să te șocheze multe în viață, ăsta e doar începutul!”

Brusc mi-am amintit ceva şi m-am gândit… Să fii prost n-o fi uşor, dar e frumos!
Unii dintre noi am învăţat să nu ne mai luptăm cu morile de vânt şi să nu mai încercăm zadarnic să schimbăm lucruri asupra cărora nu avem nicio putere. N-oi fi eu cea mai inteligentă, ba chiar mi-e ruşine că nu ştiu o grămadă de lucruri, dar simt că depăşesc mediocritatea. În faţa prostiei totuşi, cu toate cunoştinţele pe care le am, mă simt neputincioasă. De multe ori am încercat să explic, să ajut… dar prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul.

Înainte mă consumam, credeam că sunt atât de proastă încât nu sunt în stare să deschid ochii cuiva. Şi de multe ori mă simţeam mai proastă decât omul ăla. Până când Livia Constantin, un om extraordinar, m-a prins de mână şi mi-a spus: „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.” De atunci am învăţat să stau în banca mea. Încerc să fiu surdă, oarbă şi mută în faţa prostiei. De multe ori reuşesc. Alteori… încă mă mai consum. Dar când reuşesc să nu am nicio reacţie, niciun cuvânt de spus, când reuşesc să tac mâlc şi să privesc în gol… Eu sunt liniştită cu mine. Dar prostul e mândru, rotund, cu ochi sticloşi de om învingător. Chiar e frumos să fii prost! Îţi dai seama cum e să simţi constant astfel de emoţii? Să simţi că, pentru lume, eşti Cineva! Că oamenii rămân muţi în faţa ta, că tu ai ultimul cuvânt!

Fac o paranteză de-un paragraf.
Poate pare amuzant în primă fază, dar toate chestiile astea construiesc o voinţă de fier şi o dorinţă de „mai mult şi mai mult”. Asta aşa, ca să nu vă mai întrebaţi de ce există caricaturi în funcţii înalte. Cineva, în timp, le-a alimentat ego-ul, le-a construit voinţa, le-a hrănit gândul că ei „ştiu” şi, ulterior, au dedus că ei „pot”. Şi au putut! Nu spun că toţi sunt astfel. Vorbesc de… uscăturile din fiecare pădure.

Repet, chiar e frumos să fii prost!
E frumos şi convenabil în multe situaţii.

Şi atunci m-a lovit! Ce-ar fi să îmi doresc să fiu un om prost? Poate că nu pot „returna” informaţiile pe care le-am asimilat până în prezent, dar pot să-mi impun să nu-mi doresc altele. Sau… măcar să încerc.