Să uit nu pot. Să ignor, da!

Pornind de la postarea lui Kiddo, cu intenţia de a lăsa un comentariu, m-am surprins scriind iar ceva ce avea să primească eticheta “comentariu kilometric”. Şi m-am oprit. Am lăsat scurt acolo şi scriu aici pentru că, în opinia mea, merită.

Să uit nu pot. Să ignor, da!
Să uit nu pot pentru că dulceaţa acelor zile m-a purtat pe culmi mai înalte decât credeam că există. Şi culmile au trezit în mine idei pe care cândva le negam cu tărie şi aş fi ridicat sabia să-mi demonstrez ardoarea opiniei. Acum ştiu că n-o să mai spun “niciodată” pentru că, şi risc să repet, “niciodată” nu există. Cuvântul “niciodată” e nul.

Să uit nu pot. Să ignor, da!
Să uit nu pot pentru că m-ai făcut să iubesc copiii pe care în urmă cu câteva luni nu-i agream şi doar prezenţa lor m-ar fi tulburat şi scos din pepeni. M-ai făcut să văd lumea cu alţi ochi. Din omul rău pe care l-ai cunoscut în mine, am devenit om bun. Ai fost o prezenţă benefică în zilele mele, oricât de puţine ar fi fost.

Sunt alt om. Mă simt minunat.
Ai scos din mine tot ce era mai bun. Pentru un timp nu m-am mai temut să zâmbesc, să greşesc, să iert, să uit, să ajut. Nu m-am temut de nimic şi nu am luat vreodată în calcul o zi în care fiecare va porni pe alt drum. Începând cu acea zi am redevenit omul de altădată. Acum mi-e teamă din nou să zâmbesc, să iert, să uit, să ajut. Acum sunt din nou omul rău pe care l-ai cunoscut în mine.

Tot ce mi-a mai rămas este mulţumirea că am trăit ceva frumos şi nu voi regreta niciodată zilele petrecute împreună. Nu cer mai multe. Dumnezeu mi-a dat oricum suficiente şi nu pot decât să fiu mulţumitoare.
Mi-am găsit repede drumul pentru că la asta mă pricep cel mai bine. Am rătăcit de atâtea ori încât am învăţat să revin la drumul meu. Dar chiar şi aşa, cu cea mai mare plăcere, îţi las suvenir o parte din sufletul meu. Poţi să-l dai la câini, decizia îţi aparţine. Sau poţi să-l păstrezi.

Mulţi ar vrea să fie-n locul tău. Mă crezi?