Când eram în liceu funcționam pe principiul “iarba din curtea vecinului este întotdeauna mai verde”. Și în momentele în care reușeam să-mi cumpăr, adică după ce lucram o perioadă, toate lucrurile alea identice cu ale vecinului… nu mai erau, din senin, atât de “sclipitoare” precum păreau. Erau doar niște bunuri, ca niscai buline de încercuit pe lista achizițiilor. Spre surprinderea mea, sindromul cu iarba din curtea vecinului a durat destul de mult. Câțiva ani, să fiu sinceră. Mai apare și acum dar mai răruț că-i mai drăguț.
Acum m-am pricopsit cu alt sindrom, alături de mulți alți pământeni. Să vrei întotdeauna mai mult și mai mult nu ți se pare, din când în când, greșit? Poate nu e tocmai vorba de încredere în forțele proprii și de supraestimata carieră atunci când vrei să urci tot mai sus ci mai degrabă de plăcerea pe care o aduce competiția. Poate nu e vorba de neaprecierea lucrurilor pe care le avem ci de sentimentul de a avea altele noi. Am să notez câteva exemple, unele chiar superficiale (în cazul în care sunt și blonde care-mi citesc blogul).
Ești bărbat, ai o Skoda de zi cu zi, un pic veche, un pic mai mult omorâtă pe ici pe colo… și vrei ceva mai bun, ceva care să-ți faca mai ușoară și mai plăcută meseria de șofer. După un timp, luni sau chiar ani de muncă, ajungi să o schimbi. Îți iei un VW bunicel și ești mândru de el. O perioadă. Apoi ți se pare ție că bărbații care au bemveu au femei mai frumoase. Îți dai seama cum ar fi să pui și tu mâna pe una? Ba chiar să reușești să o legi de tine. Ți-o imaginezi la cratiță, dând cu aspiratorul și în multe alte ipostaze. Dar visul tău devine realitate în momentul în care ai deja un bmw iar femeia de lângă tine ți-a mâncat nu doar banii ci și sufletul. Renunți la ea. Renunți și la mașina care credeai că îți va purta noroc. Realizezi că ești un badass și că meriți ceva doar al tău, ceva cu mulți cai putere, ceva care să îți amintească pentru ce ai muncit 1243376 de ore suplimentare, multe weekend-uri ș.a.m.d. Îți iei ce vrei. Apoi, cu o Honda Civic, un A8, un Mustang Shelby sau un Cayenne în garaj, te potolești cu mașinile. Dar începe o nouă aventură. Ce vrei mai departe cred că se numește. Și iar pornești de undeva de jos și ajungi la ce ai visat (dacă ai noroc). Oricum, în final, orice ai avea tot ajungi să fii nemulțumit.
Ești femeie, prima pereche de pantofi cu care te poți lăuda este semnată Mihai Albu. Ești fericită că ai renunțat la noul aragaz Bosch apărut pe piață în favoarea pantofilor. O lună mai târziu, sau chiar mai puțin, visezi deja la prima pereche de Louboutin. Drum lung… Dar muncești un an și, după ce scazi chiria, facturile la gaze, apă, lumină, asociația de proprietari, asigurarea la casă și/sau mașină… îți dai seama că ai deja mai mult de trei sferturi din suma necesară pentru pantofi. Peste alte două-trei luni ești deja fericita posesoare a unor pantofi pe care multe femei și-i doresc. Dar în mai puțin de o jumătate de an te gândești deja la cum ar fi să ai și o pereche semnată Nicholas Kirkwood. Vrei să spargi tiparele și să vii cu ceva nou, chiar mai costisitor decât deja clasicul Louboutin. Și poate reușești. Apoi, după ce termini tot circul cu pantofi, te gândești să scapi de toate lucrușoarele cu etichetă jolidon. Îți dai seama că se deșiră mult prea repede. Treci de câteva ori pragul Triumph-ului iar apoi, când dulapurile sunt pline, vrei un suflu nou. Vrei Intimissimi…
Seamănă cu un joc. La level 1 începi să te prinzi cum stau lucrurile, te mulțumești cu puțin. La level 2 realizezi că nu muncești toată viață doar pentru a fi un om model ci pentru a sparge banii ăia în cele mai ciudate și nefolositoare moduri. Dar meritabile. La level 3 crezi că puțini ajung la nasul tău iar apoi descoperi că mulți au ajuns deja la 4, 5, 6, poate chiar level 7. Uneori nici măcar nu contează atât cât pare. Tu oricum vrei mai mult. Fiecare din noi vrea. Și ne oprim din plictiseală de cele mai multe ori. Subit ne place altceva, avem alt hobby în care să investim. Ne place. Suntem o adunătură de consumatori frumoși. Cheers! Drink to that!