File din zile

Scrie ce vezi, dar vezi ce scrii! Ușor încep să-nțeleg…

By | 19.11.2018 | 1 Comment

În urmă cu vreo 4 ani cineva mi-a zis “Vezi și tu ce scrii, că lumea te citește”. Mi s-a părut flatantă observația. Adică îmi știam datele referitoare la traficul blogului, dar puneam toate cifrele alea pe seama faptului că fiecare om dintre punctulețele alea din grafic era un om care căuta ceva pe Google, ajungea la mine pe blog și găsea (sau nu) răspunsul pe care-l căuta. Știam că am mult trafic organic, adică genul de trafic care-mi venea din Google, în funcție de ce căutau oamenii, astfel că explicația mea de pe atunci avea sens. Eu scriam ce știam, ce experimentam, cum experimentam, cu bune și rele, iar oamenii citeau relatările mele și găseau poate răspunsurile pe care le căutau.

În toată ecuația asta nu înțelegeam de ce trebuie să am grijă, că nu simțeam că influențez pe cineva. Ceea ce făceam eu (și încă fac și în prezent) era să scriu despre chestii prin care am trecut sau chestii pe care le aveam pe suflet. Blogul, pe vremea când l-am deschis eu, în urmă cu 10 ani, era un jurnal online, că așa era moda pe atunci. Și, chiar dacă nu-mi mai povestesc viața de zi cu zi (pentru că am început să prețuiesc altfel spațiul privat), am rămas cu obiceiul de a pune viață în orice postare pe care o public.

Iau un lucru pe care-l am pe suflet și-l pun într-un articol despre cărți în care să mă pierd și care să-mi vindece o parte din răni, ori măcar să-mi ia gândul de la ele, oferindu-le timp să se vindece. Alteori iau un gram de bucurie din suflet și o pun într-un articol despre produse de îngrijire, că sunt dependentă de ele și spun cu mâna pe inimă că mare parte din banii mei în direcția asta zboară. Mai sunt, de asemenea, momente în care rup o bucățică din rușinea mea și recunosc că-mi place ceva ce n-ar trebui să-mi placă – de exemplu rozul bon-bon, sclipiciul, paietele, fast food-ul, Dacia 1300 & 1310 și un model vechi de Lada pe care l-am văzut la cineva din Târgoviște.

Cu toate astea, de ani de zile nu m-am mai gândit la ce mi s-a spus, la “Vezi și tu ce scrii, că lumea te citește”. În ciuda cifrelor de trafic care au continuat să crească, mi-am spus mereu că oamenii care ajung la mine pe blog caută altceva decât pot eu să le ofer, că eu aici am doar bucuriile și frământările mele. Și-s o fată simplă de la Pucioasa, nu am ceva ce alți oameni nu au. N-am înțeles atunci cuvintele alea, dar încep să le înțeleg acum. O întâmplare recentă a adus sub ochii mei niște cuvinte similare. Mi s-a spus din nou că oamenii mă citesc. Și inițial m-am mirat la fel cum am făcut-o și acum 4 ani, când altcineva îmi zisese lucrurile alea. Apoi am vorbit un pic pe tema asta și am început să iau un pic lucrurile în serios.

Adică… oamenii din jurul meu chiar sunt atenți la ce scriu. Și frământările mele, chiar dacă eu le scriu pe blog așa cum mi se-ngrămădesc în suflet, pot influența oamenii care mă citesc. La fel cum bucuriile mele îi pot bucura, amintindu-le poate de lucrurile frumoase din viețile lor. Și dintr-o dată, după atâția ani, am început să văd că aici, în blog, e ceva mai puternic decât îmi imaginam eu.

E ca atunci când eu o citesc pe Koko și mă bucur că scrie despre un ruj pe care ajung să mi-l cumpăr. Și ca atunci când o citesc pe Teodora și simt bucuria ei și delicatețea sufletului, că mi-e un drag de ea de nici nu pot să explic, deși eu n-am văzut-o vreodată pe fata asta în viața reală. Și sunt o grămadă de oameni pe care-i citesc sau pe care îi urmăresc în fotografiile de pe insta și care mă influențează, în mare parte în direcția potrivită, dorindu-mi să fiu tot timpul o versiune mai bună a mea (sau să-mi cumpăr produse mai bune decât cele pe care le folosesc deja). Și… Și mi se pare așa o utopie că eu aș putea să fiu unul dintre acești oameni. Sau că sunt unul dintre acești oameni. Mi-e greu să folosesc verbul la prezent pentru că în sufletul meu știu că sunt o fată simplă și încă procesez faptul că, da, trebuie să văd ce scriu, că lumea mă citește.

Lumea mă citește?! Nu mi-am mai imaginat de multă vreme că se întâmplă asta în mod voluntar, adică fără să fie vizite din Google de la oameni care caută răspunsuri fix pentru o singură chestiune. Și tocmai pentru că nu mi-am mai imaginat de multă vreme că oamenii mă citesc, n-am mai mulțumit pentru faptul că mi se oferă timp. Iar momentul ăsta mi se pare mai mult decât potrivit să o fac.

Îți mulțumesc că îmi oferi din timpul tău pentru a-mi citi frământările și bucuriile deopotrivă. Îți mulțumesc că-mi ești alături chiar dacă eu nu știu. Îți mulțumesc că te întorci chiar dacă uneori nu suntem pe aceeași lungime de undă cu ideile (pentru că nu există doi oameni pe lumea asta care să fie complet de acord în orice privință, nu-i așa?). Îți mulțumesc și pentru lucruri pe care încă nu le realizez. Și sper și îmi doresc să-ți fi fost de ajutor sau să-ți fi pus un zâmbet pe chip măcar o dată.

Cheers!

Vezi și tu ce scrii, că lumea te citește

One Comments

  • Reply

    Dragomir

    20/11/2018

    Exact!!!! Acum cativa ani, nu stia nimeni ca am un blog. Imi era si rusine sa dau un share. Atunci scriam tot ce-mi trecea prin cap, tampenii si povesti de adormit copiii. Pe masura ce am inteles ca oamenii incep sa citeasca ce scriu eu, am devenit mult mai responsabila si incerc sa fac totul ca si cum eu as fi cea care acceseaza blogul apoi, in cautare de informatii. NU vreau ca oamenii sa plece de pe un articol de-al meu regretand ca i-au acordat 2 minute.

Leave a Reply