“Dragă statule român,
Sunt eu, cel care a plecat – căpşunarul, instalatorul, expertul de la Bruxelles, medicul din Londra, studentul din Paris, inginerul din Germania. Am plecat pentru că nu mai putem trăi în ţara mea frumoasă, dar urâţită de bătaia ta de joc, golită de marele jaf naţional, până nu a mai rămas nimic de care să mă ţin, un pământ în care să am rădăcini. Am muncit pe brânci aici, unde sunt acum. Nu mi-a fost uşor, ştii doar cum ne vorbesc oamenii pe aici.
Îmi tot spui, de câţiva ani, că m-ai vrea înapoi. Sunt tânăr, am învăţat, vreau să muncesc, am văzut şi alte culturi – ţi-aş fi de folos, am putea creşte împreună. Astăzi, m-am trezit cu un gând: vreau să îţi mai dau o şansă.
Am venit la coadă, am stat acolo liniştit. Nici nu pot să spun că mi-a displăcut. Mi-a amintit de casă. Era o coadă românească, am vorbit între noi, ne-am amintit cum e. Dar, vezi tu, pe urmă m-ai uitat acolo şi, oră după oră, mi-a dispărut bucuria şi m-am agăţat îndârjit de votul meu. Îl merit. Cât încă sunt cetăţeanul tău, e al meu. Mi l-ai furat tu în alte dăţi, dar acum ţin şi cu dinţii de el.
După toate orele astea, mulţimea noastră de români a creat o enclavă în oraşele astea în care ne-am căutat în ultimii ani dreptul la demnitate şi o viaţă mai bună. Eram, acolo, micul stat românesc, aşteptând întoarcerea, prin vot, la cei de acasă. Am stat încolonaţi, în frig, când ne-ai scuipat exact cum ştii tu să o faci. Ca acasă. Când am început să strigăm – am învăţat aici că trebuie să strigăm -, ai ridicat din umeri şi mi-ai zis că nu e vina ta.
Mi-ai cerut votul cât ai crezut că ţi-l voi ceda nevenind la vot. M-ai curtat cât ai crezut că sunt unul dintr-o turmă, că am uitat să îmi mai pese de ce se întâmplă acasă, că am încetez să mai sper. Când m-ai văzut că vin şi că cer să votez, te-ai gândit că nu-i a bună, poate îţi creez probleme.
Mi-ai luat demnitatea, mi-ai luat dreptul la un loc de muncă bun, la o educaţie care să îmi dea un viitor pe măsura puterilor şi aşteptărilor mele. Astăzi, mi-ai furat votul. Îl vreau înapoi.”
dar tu, oricare ai fi, n-ai incetat sa-ti mai pese cand ai plecat? atunci ai gasit o cale de iesire, ai iesit, tine DOAR de noi cum ne descurcam. ai refuzat totodata sa ne ajuti, acum, brusc, pare ca vrei s-o faci si ii pui pe toti sa insiste ca existi, dar nu aici, nu existi aici.
Toţi care pleacă în străinătate trimit bani acasă, deci sprijină economia ţării. Măcar pentru atâta lucru ar trebui să conteze, dacă nu pentru multe altele. Plus că majoritatea au plecat să muncească pentru familia de acasă. Într-un fel sau altul toate drumurile duc acasă. Din proprie experienţă îţi spun, deşi n-am stat ani de zile plecată, gândul românilor este mereu acasă.