Ne cunoaştem de atâţia ani şi ne-au legat, da, multe lucruri şi întâmplări… una mai ciudată şi mai neobişnuită decât alta. Ai fost acolo pentru mine, chiar dacă sunam la miezul nopţii. Eu nu. Am fost o ipocrită. Te iubeam… în felul meu. Abstract. Ai dat de multe ori înapoi, de atâtea ori încât am pierdut numărătoarea. Cel mai plăcut a fost că de fiecare dată mi-ai iertat idioţeniile pe care le făceam şi pentru care, de cele mai multe ori, nu îmi părea rău. Aveai dreptate, era atât de frumos ce eram împreună încât să ne împiedicăm de inepţiile mele ar fi fost greşit. Te-am respectat pentru cel care erai dar, mai ales, pentru cea care eram când erai cu mine. M-ai învăţat să nu-mi pese de nimic, decât de mine. M-ai învăţat să fiu o prietenă bună. M-ai învăţat să nu te cred atunci când îmi spui că nu-ţi pasă pentru că, de cele mai multe ori, vorbea orgoliul din tine. Te-am iubit şi te iubesc în continuare deşi eşti un idiot. Aş fi vrut (încă mai vreau) să îmbătrânim împreună, dar am încetat de mult să mai cred în basme. Nu suntem tocmai cel mai bun exemplu de oameni refractari în ale sentimentelor. De fapt suntem cel mai prost exemplu. Cel mai probabil râzi când citești astea… Te ştiu şi te simt.
Suntem nişte figuri de oameni cărora le stă mai bine pe drumuri separate. Nu pot să mă agăţ de ideea că suntem frumoşi împreună pentru că, mai mult de atât, suntem frumoşi separaţi. Nu e o scrisoare în care îmi iau la revedere ci o scrisoare în care îţi explic, în termenii noştri, că nu ne vom lua niciodată la revedere, nici chiar atunci când fiecare din noi se va muta de aici. Eu te am mereu cu mine, te am “aici”, îmi e suficient. O să te descurci fără mine pentru că te descurcai şi înainte de a mă cunoaşte. Ştiu că… Dar vreau să-ţi dau drumul, vreau să porneşti pe drumul tău pentru că m-am săturat să-mi accepţi toate tâmpeniile pe care le fac. Te ţin pe loc şi asta mă face să mă simt nesimţită şi nerecunoscătoare. Tu mi-ai vrut şi îmi vrei binele. Ca să-ţi răspund asemeni – îţi vreau și eu binele. Iar binele tău nu e lângă mine. Vezi tu… nu există bine lângă mine. N-o să mă contrazici aici pentru că până şi tu ai pierdut numărătoarea situaţiilor neplăcute în care te-am pus. Uneori involuntar, alteori voluntar (pentru că, na, asta sunt, mă ştii cel mai bine).
O să continui să îndepărtez oamenii pe care-i iubesc pentru că nu sunt încă suficient de curajoasă încât să reuşesc să mă descurc cu o inimă haotică. Sunt mică şi fricoasă. Dar cu toată frica, uite că mi-am făcut curaj să-ţi dau drumul. Şi cu toate astea… te iubesc.
Ioana.
Sa poti pune binele altora deasupra propriului bine, ei, asta inseamna ceva. Ceva mare si urias, desi tu esti mica si fricoasa. Eu zic ca esti mai curajoasa decat majoritatea oamenilor. You go, girl!
P.S.: The same here. Sometimes it’s better to let go.
Mi-a placut concluzia, uneori simt si eu asta, dar nu pot ramane prea departe, nu pot rezista, nu EU – Sufletul!
mi-ai dat de gandit…
Am trimis şi eu o scrisoare asemănătoare cuiva,demult.Nici până azi nu ştiu dacă a avut vreun efect…Dar,show must go on!
Este de admirat ca poti face asta…Uneori este bine sa procedezi asa…spre binele tuturor…
Hugs!
Cata compasiune…
… de unde stii in ce situatie ma aflu?…
uimitor…
esti frumoasa!:)
🙂 Este prima oara cand vorbesti la sentiment.
inca ma intreb cand ai de gand sa te schimbi. sa nu mai fugi si sa nu mai crezi ca tu, prin stilul tau de a fi, ranesti. da-ti o sansa si mergi pana la capat, cu riscul de a rani, dar sunt convins ca n-o vei face. de ce sa traiesti cu regrete cand e mai bine sa traiesti fara ele?
De ce am senzatia ca in urma cu ceva timp ti-am scris si tie o astfel de scrisoare? Doar ca pe aceea nu am publicat-o pe blog.
Asta daca esti cine cred eu ca esti.
sunt cine crezi tu ca sunt. tocmai de aceea ma intreb cand vei avea curajul de a merge pana la capat. te multumesti sa scrii scrisori d.astea din cand in cand? eu ma astept la mai mult din partea ta, la mult mai mult, domnisoara Gafa :p
Stii cum sunt. Cred ca singurul care stie atat de multe despre mine.
Acum, recunoaste, ti-a fost mai bine fara mine.
Zi-mi macar ca nu ma mai urasti, Pacoste :p
niciodata nu poti sti ce ar fi fost… daca n-a fost. nu te-am urat niciodata, scoate-ti asta din cap, doar ca nu puteam sa te mai suport :)) na ca ti-am zis-o, esti multumita? :p
oricum, raman la aceeasi parere, da-ti o sansa, individul probabil ca merita.
imi place cum gandesti
Eu zic ca ai ales calea cea mai “usoara”, chiar daca nu pare asa ( e mai usor sa lasi caruta`n drum si sa pleci decat sa tragi alaturi de “boul” de langa)… Si cred ca ar fi mai bine sa lupti pentru relatia voastra daca simti cele spuse mai sus pentru el. Sa renunti la ideea ca tu nu poti iubi (sau nu poti arata) si ca ai prea mult orgoliu.
E doar parerea mea, poate fi si un sfat dar nu stiu daca sunt in masura sa dau sfaturi.
Te pup si ai grija!
Daca eram indecisa, intrebam ce sa fac. Dar nu sunt. Nu am pus nicio intrebare, totusi tu mi-ai sugerat un raspuns. E una din chestiile de care ma temeam atunci cand am publicat scrisoarea aici. Nu vreau judecati sau sfaturi despre ce ar trebui sau ce ar fi trebuit sa fac. Nu-mi pare rau.
Iar calea cea mai usoara, asa cum o numesti tu, este de fapt o dovada de altruism. Sa vrei ca cel/cea pe care il/o iubesti sa fie fericit/a, chiar daca fericirea lui/ei nu te include si pe tine.
Ok… N-am vrut sa sune a sfat/judecata… As mai avea de zis dar nu de asta ai publicat scrisoarea aici… Chiar, de ce ai pus-o pe blog?!
A fost un mod de a arăta, nu doar a spune, că înseamnă ceva pentru mine.