Mă oftic. Îmi vine să plâng pentru încă un blogger care şi-a abandonat pagina. Poate că mulţi dintre voi încă nu vă daţi seama, dar gândurile unor oameni chiar contează. Gândurile alea brutal de sincere, temerile şi speranţele, neputinţa, lacrimile de durere, de bucurie, de frică teribilă…

Nu ştiu cum o cheamă pe “ea”, dar ştiu că absenţa îndelungată mă…
Şi asta e partea în care încerc să îmi găsesc cuvintele.

În ultimele câteva luni am citit şi recitit postările ei de demult. Am crezut că se va întoarce, căci a mai făcut pauze de câteva luni. Dar niciodată atât de lungi… Mi-ar plăcea enorm de mult să scrie din nou. Ea este, pentru mine, unul dintre cei mai extraordinari bloggeri pe care i-am citit. Ea este, cred, singura ale cărei postări le recitesc şi le savurez de fiecare dată cu sufletul deschis…

Îmi e dragă. Şi e ciudat. E un om al cărui nume nu-l cunosc, al cărui chip îmi e străin. Dar pentru ce simte şi mai ales pentru cum simte… mă-nclin!

Pentru ea (Sheep in the big city):
Nu ştiu dacă primeşti pingback-uri. Nu ştiu dacă mă citeşti sau dacă universul ăsta mare şi rece o să-ţi arate rândurile astea. Dar mi-aş dori să scrii din nou. Sper că telepatia funcţionează… Sau măcar pingback-urile.