Ştiu ce înseamnă să pierzi.

Toţi greşim. Toţi avem zile bune şi… zile despre care ne e ruşine să ne amintim. Nu pentru că ar fi ceva ruşinos, ci pentru că nu am fost suficient de buni. Sau suficient de puternici. Sau suficient de nepăsători. Şi pare că e atât de uşor atunci când te uiţi în jur, pare că toţi sunt maeştri în a-şi rezolva problemele.

Suntem răi, egoişti, invidioşi, leneşi, agresivi şi plini de vicii care să ne domolească sângele. Uită-te bine aici! Toţi oamenii sunt aşa! Unii avem zile atât de bune câteodată, fie ele din joi în paşti, încât aproape că uităm că ne doare. Indiferent cât de mult bravăm şi cât de des spunem că suntem fericiţi cu ceea ce avem. Şi eu sunt fericită cu ceea ce am, dar chiar şi-n cele mai bune zile car cu mine sechelele trecutului. Copilăria frumoasă la care am visat mereu cu ochii deschişi, familia frumoasă pe care mi-am dorit mereu să o am, lucruri, oameni…

Ar fi atât de multe de spus pe tema asta încât e greu să încep o idee şi să nu o ramific. O prietenă mi-a spus recent: „Sometimes, chérie, life really is a circus. But maybe we should play, in the rings. I really do heart u.”
Da, în engleză, pentru că ne e mai uşor să ne exprimăm sentimentele într-o limbă străină. Fac şi eu asta destul de des.

N-am ştiut ce replică să-i dau iniţial. Pe de o parte mă condamn că nu pot să-i fiu alături mai des. Pe de altă parte realizez că alţii au uneori probleme mai mari decât ale mele. Mi-e ciudă că nu pot să ajut aşa cum aş vrea, aşa cum merită, pentru că ştiu ce-nseamnă să fii jos şi să ai nevoie de sprijin. Ştiu ce înseamnă, dincolo de toată forţa, să ai nevoie de un umăr lângă tine. Ştiu ce înseamnă să pierzi.

Te ridici. Dar nu mai eşti niciodată acelaşi om.

Mă bucur, at least, că am reuşit să nu mai judec. Am devenit atât de pasivă cu tot ce ţine de ambalaj încât sufletul oamenilor pe care îi cunosc este singurul care poate să-mi mai facă cu ochiul şi să mă strângă de mână.